Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

încercat erau aspru pedepsiţi.

Preotul Gavriş Vasile ne spune cum a fost pedepsit un inginer care a încercat să evadeze: “l-au prins şi l-au legat de un stâlp în mijlocul coloniei, era vară şi era foarte cald, dar l-au lăsat acolo mai mult timp. într-o dimineaţă l-am văzut mort în apropierea coloniei, sub pretextul că

a vrut iar să evadeze - l-au împuşcat"67.

Relaţiile dintre deţinuţi era cu totul altfel decât cele prezentate până acum. Aşa îmbrăcaţi în zeghe toţi erau la fel, nu mai erau ţărani, doctori, ingineri, profesori sau preoţi, erau deţinuţi şi toţi împărtăşeau aceeaşi soartă. în faţa atâtor nedreptăţi şi umilinţe ei se solidarizau, se îngrijeau reciproc în urma anchetelor care lăsau neapărat urme; dacă vreunul era bolnav, ceilalţi din celulă îi mai dădeau din mâncarea lor; îi luau apărarea în faţa gardienilor. O grijă deosebită au avut-o preoţii faţă de tinerii întâlniţi prin închisori, îi învăţau să nu fie răzbunători, iată câteva dovezi: “trebuia să spălăm pe jos în celulă, apoi a venit sergentul Caraliu la Oradea - să verifice cu lampa pe sub paturi, a văzut câteva scame sub pat întrebându-ne cine a spălat acolo, mi-am luat toată

răspunderea asupra mea - ne spune Mangra Gheorghe, eram mai tânăr şi nu-mi era frică”68.

Acelaşi preot ne spune cum, fiind la colonia Strâmbu, împreună cu preotul Prundus (din Cluj), acesta din urmă a vrut să-i dea din mâncarea lui, gardienii l-au văzut însă şi l-au bătut până iau spart timpanul.

Preotul Mare Augustin era internat la Spitalul TBC din Satu Mare, acolo un fost coleg de şcoală îi mai aducea câte un pacheţel cu mâncare, pe care-l punea în coşul de murdărie, pentru că acolo nimeni nu căuta.

Pentru a se întări sufleteşte, preoţii nu au încetat nici în închisoare să se roage şi chiar să “oficieze” câte o liturghie la marile sărbători: Paşti şi Crăciun Pentru asta aveau neapărată nevoie de puţin vin pentru împărtăşire. L-au obţinut foarte greu, dar până la urmă l-au avut şi slujba s-a putut ţine prin două modalităţi: preotul Mare Augustin primise într-un pachet o lădiţă de struguri, din cei care s-au mai mai păstrat a făcut vin şi l-a păstrat în sticlă de penicilină, preotul Morna Ghe. nea spus: “eram în lagăr împreună cu studentul Olteanu, acesta i-a scris tatălui său să-i trimită medicamente şi “vin”. A scris în latineşte, comandantul închisorii n-a ştiut ce înseamnă acel cuvânt, a crezut că e tot medicament, când am primit pachetul, sticluţa cuvin era băgată în pâine...”6®.

Faptul că mai puteau ţine câte o slujbă mică uneori, că se rugau, a avut o foarte mare importanţă pentru ei. Pentru că aşa cum afirmă preotul Liviu Brănzaş. “Deţinutul era izolat total, în mâinile şi la discreţia ticăloşilor, nu are cui şi nu poate striga după ajutor, decât lui Dumnezeu. Legătura aceasta care se formează între tine, arestat şi D-zeu, te face extraordinar de tare, te face să nu te chinuieşti suferind de foame, să suporţi, cu trupul vlăguit, durerile loviturilor de baston, de cizmă, şi nici frigul nu mai este aşa de frig. Te contopeşti cu credinţa ta care te învăluie şi cazi în

genunchi, acolo, singur, te uiţi pe tine, carne şi durere, conştiinţa ta rămâne trează”76.

Pe lângă anchete, bătăi şi alte umilinţe, în celule sau în bărăci mai aveau un duşman: frigul. Preotul Buzaş Gavril îşi aminteşte de iarna 1952-1953 când a fost o iarnă extrem de grea, cu

zăpadă de peste un metru, timp de o săptămână am fost complet izolaţi de lume”71. Preotul Mangra îşi aminteşte despre iarna 1959/1960 petrecută la Grindu: “era foarte frig, erau viscole mari şi tot nisipul cădea pe noi, pe acea vreme am fost duşi să încărcăm bacul cu porumb”72.

Morna Ghe. ne spune: “eram la Salcia şi iarna au vrut să ne trimită să reparăm digurile”78. în iarna lui 1959 şi preotul Mureşan era la Periprava: “Dunărea era umflată şi era multă

apă peste tot şi am fost trimişi după lemne pentru foc”7'1.

îmbrăcaţi subţire, obosiţi şi înfometaţi deţinuţii mai trebuiau să facă faţă şi iernilor, care, parcă atunci, au fost mai grele ca niciodată. Nu aveau nici măcar apă de băut curată şi suficientă, în aceste condiţii rămânea apa din Dunăre care de multe ori era tulbure şi-i îmbolnăvea. Despre apă de spălat nici nu putea fi vorbă: din 250 de grame de apă ce se putea spăla? Gardieni inculţi şi răuvoitori făceau apelul dimineaţa şi seara, iar în lagăre erau număraţi şi încolonaţi câte cinci când ieşeeau pe poartă spre a merge la lucru.

Regimul disciplinar a fost deci, cum nu se poate mai aspru, închişi în celule cu lanţuri la picioare, nu aveau voie să vorbească de cele mai multe ori, nu aveau voie să stea întinşi pe pat şi nici să se uite pe geam, nici să aibă ziare, cărţi sau orice altceva de citit sau de scris, practic erau-307-