Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Dori Dărăban: Universul concentraţionar din bazinul Donbas

locotenentul, care era şi comandantul militar al lagărului (putea avea diferite grade militare superioare dar a rămas cunoscut sub acest nume) şi nu se ocupa cu supravegherea directă a celor concentraţi. Sub acest nivel se aflau nacealnicul sau nacealnica, care asigurau supravegherea directă şi îşi exercitau atribuţiile în sens disciplinar. Acesta era dublat de un maistru, care era un specialist în munca respectivă care se efectua acolo. La al treilea nivel se situau tolmacii sau translatorii, care ştiau şi aveau o poziţie oarecum privilegiată. Munca prestată era de diferite feluri, majoritatea lucrau în mina de cărbuni. Unii au lucrat în subteran alţii la suprafaţă, sau chiar în ambele locuri succesiv. Alţii au lucrat în industria siderurgică iar femeile la colhozuri. De multe ori în dosarele celor deportaţi la rubrica locului de muncă apare menţiunea “diferite munci”. Pe lângă transferurile de la.o muncă la alta au existat mutări chiar în interiorul aceleiaşi munci prestate. Mulţi fiind muncitori necalificaţi au primit calificarea în munca respectivă după un timp. Eliberarea calificării într-o meserie sau alta era precedată de acordarea unui salariu după un anumit timp. Din mărturiile culese s-a putut constata că unii au primit bani de la începutul deportării, alţii mai târziu, chiar la 2 ani de la deportare. Perioada în care au început să acorde salarii coincide cu un prim val de repatrieri care s-a petrecut în 1947. Aceste repatrieri se pare că se datorau faptului că nu mai era necesară o mână de lucru aşa de numeroasă şi-n consecinţă s-a produs şi-o reducere a cheltuielilor de întreţinere. în acest fel autorităţile sovietice au putut să renumereze un număr mai mic de lucrători, prin dobândirea calificării de către un număr tot mai mare de oameni, lucru ce a determinat reducerea prin repatriere a celor concentraţi. în octombrie 1947 s-au repatriat foarte multe persoane din Foieni şi Tiream. Ceea ce rămâne relevant pentru viaţa în lagăr este regimul de muncă, condiţiile de lucru şi dimensiunile eforturilor fizice la care au fost supuşi cei deportaţi. Beneficiind de o forţă de muncă ieftină şi încarcerată în lagăr, autorităţile sovietice au exploatat cu maximum de eficienţă această forţă de muncă. Sovieticii reeditau sistemul muncii forţate la care a fost supusă populaţia evreiască de către nazişti în timpul celui deal doilea război mondial. Majoritatea celor deportaţi era ţărani dintr-un perimetru al muncii câmpului, al efortului fizic permanent însă ritmat raţional în care hărnicia era asociată

perseverenţei şi unei anume ştiinţe genuine a muncii^.

Munca în lagăr

în lagăr deportaţii erau confruntaţi cu efortul surd, supradimensionat în care repaosul sau zilele de sărbătoare erau practic necunoscute. Munca prestată de marea majoritate a celor deportaţi era diferită în funcţie de procesul tehnologic minier: încărcător, vagonetar, minier în primul front etc. Deportaţii erau nepregătiţi pentru astfel de munci inerente lucrului în mină. Din relatările deportaţilor se desprind câteva lucruri comune privind munca în mină: impactul cu atmosfera subterană, efortul mare, frigul şi accidentele. De cele mai multe ori fără nici un fel de pregătire sau instructaj prealabil, deportaţii erau introduşi direct în mină. Neacordându-se unelte de lucru corespunzătoare, dotare şi echipament adecvat, ei au prestat o muncă rudimentară, fiind o mână de lucru la discreţia totală şi umilinţa autorităţilor sovietice. Alături de frig, accidentele erau cele care au însoţit munca brutală a deportaţilor. Frecvenţa accidentelor a rămas bine imprimată în memoria individuală. Bărbaţii relatează cu detaşare despre aceste accidente spre deosebire de femei care au trăit mai puternic spaima şi emoţiile accidentelor. Deportaţii au fost folosiţi în funcţie de priorităţile stabilite de autorităţi, acolo unde mâna de lucru nu cerea mari investiţii pregătitoare sau cheltuieli de întreţinere. Condiţiile grele de muncă şi cvasigratuitatea ei erau argumentate întro manieră directă de autorităţi, care vedeau în reparaţiile de război consecinţa daunelor pricinuite de armata germană.

Din relatările deportaţilor putem observa dramatismul situaţiei lor, pierduţi în inima Ucrainei, la mii de km. depărtare de locurile natale atât de dragi şi la care se gândeau cu durere şi teamă că poate nu le vor mai revedea niciodată.'“Am lucrat într-o mină de cărbuni unde galeriile aveau doar 1 metru înălţime. Cărbunele îl scoteam cu dinamită şi apoi îl încărcăm cu lopeţile în vagonete trase de cai. La suprafaţă femeile goleau tot cu lopeţi cărbunele din vagonete, care după golire erau trimise înapoi în mină. De la lagăr până la mină erau 4 km. pe care-i făceam pe jos. lama îl făceam prin zăpada de 1 metru înălţime, mai mult târându-ne decât păşind. Ne dădeau un salariu foarte mic care nu reuşea să acopere cele necesare. Programul de lucru era pe schimburi. Ziua de muncă începea de la ora 7 până la 15. Duminica era socotită zi liberă dar aveam atâtea de făcut în lagăr ca s-o mai putem considera liberă. După ce terminam lucrul în mină făceam o baie la-270-