Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Serghei Hacman: Basarabia şi Bucovina în planurile strategice ale U.R.S.S. (anul 1940)

La 25 iunie Schulenburg îi comunica lui Ribbentrop: “Eu i-am atras atenţia lui Molotov că renunţarea sovietelor la Bucovina, care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va favoriza substanţial reglementarea paşnică. Molotov m-a contrazis, spunând că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi tocmai din această cauză guvernul sovietic trebuie să acorde importanţă cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema

Basarabiei”43.

Argumentând necesitatea modificărilor teritoriale, partea sovietică folosea şi factorul etnic. Nu întâmplător, în cunoscuta notă înaintată României ia 26 iunie, se vorbeşte, între altele, despre transmiterea “către Uniunea Sovietică a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională”44.

Motivaţia etnică a fost folosită şi referitor la Basarabia. însă în cazul acesta ea era evident

neântemeiată, deoarece se afirma că Basarabia este “populată în principal cu ucraineni”45. Chiar în timpul convorbirii confidenţiale cu ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, la obiecţiile acestuia privind componenţa etnică, Molotov declară că “partea dominantă a populaţiei este

ucraineană’’46. în ce priveşte Bucovina el (Molotov - n.n.) observă că nu este vorba de întreaga provincie, ci numai de partea nordică, legată cu Basarabia, “în care majoritatea sunt ucraineni”4^. Cu înmânarea notei ultimative din 26 iunie 1940 U.R.S.S. a încălcat faţă de România:- articolele 1 şi 2 ale Pactului Briand-Kellogg din 27 august 1928, în conformitate cu care părţile contractante condamnau “metoda recurgerii la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale", stipulau “renunţarea la război ca instrument de politică naţională” în relaţiile dintre ele şi recunoşteau că “reglementarea sau soluţionarea tuturor diferendelor şi conflictelor de orice natură sau ordine, ce puteau apare între puterile contractante, urma să fie înfăptuită numai prin

mijloace paşnice”48. (E de remarcat că în răspunsul guvernului sovietic la invitaţia de a se alătura la acest pact, partea sovietică propunea să fie interzise “nu numai războaiele în interpretarea formal-juridică”, dar şi “aşa acţiuni militare, ca de exemplu intervenţia, blocada, ocuparea militară a teritoriilor străine, porturilor străine etc.”49. în afară de aceasta, partea sovietică socotea că în calitate de moduri nepaşnice trebuie să fie considerate şi “refuzul la reluarea relaţiilor paşnice între popoare, acţiunile, care înseamnă înlăturarea modalităţilor paşnice ale reglementării diferendelor,

încordarea relaţiilor ce contribuie la crearea atmosferei, care înlesneşte declanşarea războiului”50);- Protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin care semnatarii lui: U.R.S.S., Estonia, Polonia, Letonia şi România urgentau intrarea în vigoare, în ce le privea, a Pactului

Briand-Kellogg51;- Prevederile Convenţiei de la Londra privind definirea agresorului, semnată de România, Estonia, Polonia, Turcia, U.R.S.S. şi alţii, din 24 mai 1933, în scopul “de a asigura tuturor

popoarelor inviolabilitatea teritoriilor ţării lor”5^;- clauzele de bază ale Ligii Naţiunilor: “de a nu recurge la război, de a susţine în publicitate deplină relaţiile internaţionale, care se bazează pe dreptate şi onestitate, de a respecta

strict dreptul internaţional...”53;

De îndată ce intră în posesia ultimatumului sovietic, guvernul român a avertizat guvernele Germaniei, Italiei, Turciei, Iugoslaviei şi Greciei, declarându-le că era gata să reziste agresiunii sovietice. în nota Externelor, se sublinia că “Bucureştii sunt dispuşi să discute cu Uniunea Sovietică", dar nu pot lua în consideraţie “un ultimatum”. România dorea să cunoască punctele de

vedere ale guvernelor respective54.

Conducerea politică a României s-a adresat guvernelor german şi italian, pentru a afla care era poziţia lor faţă de situaţia creată şi dacă ele înţeleg să intervină la Budapesta şi la Sofia,

“spre a împiedica orice agresiune sau ameninţare”55.

Guvernelor statelor aliate (Turciei, Iugoslaviei şi Greciei) li se cerea să precizeze dacă se poate conta să primească, în cazul unui atac bulgar sau unguresc concomitent cu agresiunea

sovietică, asistenţă militară prevăzută de Pactul Antantei Balcanice56.

Reich-ul a sfătuit să cedeze şi a comunicat că, datorită angajamentelor sale din vest, nu o-18-