Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV

de confesiune, va fi lipsa actului scris, a diplomei de donaţie regală pentru posesiunile celor mai mulţi dintre membrii acestei elite. Ceea ce secolul XIII a conturat doar - în sensul că o parte dintre românii cuprinşi în Ungaria posedau bunuri funciare şi aveau atribuţii militare - va fi particularizat şi individualizat în secolul următor, care vine cu unele clarificări esenţiale: 1) elita românilor din Transilvania (ca şi la sud şi est de Carpaţi) se numea cnezime (cu variante asimilabile, anume voievozi, juzi-juraţi, jupani etc.); 2) ea poseda cnezate sau părţi de cnezate (acolo unde nu fusese încă deposedată), pentru care percepea cote patrimoniale de la locuitorii de rând, asupra cărora îşi exercita şi jurisdicţia, după principiile dreptului românesc (ius valachicum, ius Volachie) şi cnezial (ius keneziale)', 3) cnezii erau stratificaţi, de la cei de sat (care stăpâneau 1-2 sate sau părţi de sate) până la cei de vale (puteau stăpâni până la 15-20 de sate); 4) cnezimea a fost obligată să intre în relaţii cu oficialitatea regatului şi voievodatului - încă din secolul XI, în unele regiuni - fapt pentru care situaţia sa a ajuns neuniformă şi neunitară30.

în analiza cnezilor din Transilvania, există două perspective diferite, anume caracterizarea lor din punctul de vedere intern al societăţii româneşti care i-a produs, pe de o parte şi din punctul de vedere al statului feudal ungar, în care au ajuns să evolueze (după secolele XI-XII), pe de altă parte. Din perspectiva societăţii protoromâneşti şi româneşti, cnezii sunt fruntaşi ai comunităţilor locale rurale (ai satelor şi grupurilor de sate), ridicaţi la nivelul de stăpâni prin evoluţie internă şi în urma contactelor cu migratorii, mai ales cu cei slavi. în secolele XII-XIII, cnezii evoluaseră, în general, spre statutul de stăpâni ereditari ai satelor31, întemeindu-şi drepturile pe o situaţie de fapt, necontestată în cadml societăţii româneşti. Dar, în paralel cu această evoluţie internă, se produce şi înaintarea stăpânirii ungare spre est şi sud-est şi încadrarea Transilvaniei în structura regatului. în zonele deschise, pe văile râurilor Someş, Criş, Mureş, în unele depresiuni largi, noua autoritate şi-a organizat puncte de sprijin în cetăţi, instituţii proprii şi a donat pământ laicilor, bisericii şi "oaspeţilor". Episcopiile catolice de la Cenad, Oradea şi Alba Iulia, mănăstirile benedictine, cisterciene, dominicane etc., familiile

30 loan A. Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania in secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 36-57.

31 Radu Popa, Ţara Maramureşului in veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p. 146.

46