Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Ioan Drăgan: Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor
Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor loan Drágán, Cluj-Napoca Cnezii şi voievozii reprezintă, cum se ştie, clasa feudală a poporului român din cuprinsul regatului ungar1. Cucerirea ungurească a însemnat în primul rând anihilarea acestei clase active politic până în deceniile 6-7 ale secolului al XIV-lea, cu răbufniri până în pragul secolului următor, proces detectabil încă în veacul al XII-lea, însă reluat şi intensificat pe baze ideologice noi în primii ani după cucerirea Bizanţului de către latini în anul 12041 2. Anihilarea s-a realizat pe două căi: 1 - prin suprapunerea unui stăpân aparţinând clasei feudale maghiare, având ca rezultat reducerea cnezilor şi voievozilor la rolul de oficiali cu rol administrativ şi judecătoresc ai feudalului şi 2 - prin asimilarea juridică a cnezimii cu nobilimea regatului, proces care în esenţă înseamnă recunoaşterea nobilităţii acestei clase3. Cea de a doua cale a dat naştere la 1 Cnezii şi voievozii români, precum şi cei recunoscuţi oficial ca nobili s-au bucurat, cum era şi firesc, de o bogată literatură istoriografică, din care cităm lucrările ample şi mai recente, care trec în revistă şi întreaga bibliografie adiacentă: Radu Popa, Ţara Maramureşului in veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970; Idem, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988; Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. 1I1-IV, Cluj-Napoca. Edit. Dacia, 1986-1989; loan Aurel Pop, Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) in secolele XIV-XVI. Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1991. Opţiuni de ordin mai degrabă ideologic au determinat pe mulţi istorici români să utilizeze mai frecvent termenul de cnez în locul şi în defavoarea celui de nobil, ceea ce a provocat nu puţine confuzii, împiedicând o delimitare clară, juridic, în timp şi în spaţiu, între cele două etape coexistente o vreme în evoluţia feudalităţii româneşti. La fel de nepotrivită ni se pare caracterizarea cnezilor de nobilime "prestatală", câtă vreme este doar de origine prestatală. Instituţia cnezatului funcţionează secole la rând, după cum se constată cu deplină evidenţă, în cadrele statului feudal maghiar, ba chiar înregistrează o anumită evoluţie specifică, în raport cu puterea de stat şi cu instituţiile acestuia. 2 A se vedea demonstraţia convingătoare a lui Şerban Papacostea (Românii in veacul al XIII- lea. între Cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1993), care pune acest nou asalt al Occidentului catolic prin unguri asupra blocului românesc în contextul consecinţelor care au urmat cuceririi Bizanţului de către latini la 1204. 3 Am susţinut mai demult (AIIACN, 25, 1982, p. 36, nota 65) opinia că expresia de "înnobilare" este inadecvată pentru cnezii români. în toate cazurile cunoscute ei nu au fost ridicaţi la statutul nobil dintr-unul inferior, întrucât deţineau cele două atribute fundamentale 110
