Puşcaş, Maria Lobonţ: Locuinţă, locuire şi mentalitate în zona de granită (Nord-Vestul Transilvaniei) (Satu Mare, 2015)

III. Architectură spirituală/architectură culturală. Tipare mentalitare ale construcţiei

Locuinţă, locuire şi mentalitate în zona de graniţă

este posibil, li se înmormântează în cimitirul satului câte un pumn de ţărână de pe locul decesului”8.

Practicile magice de care îşi mai amintesc, sau pe care le mai practică locuitorii zonei studiate vin să spună acelaşi lucru: locuinţa tradiţională este un spaţiu magic, simbolic. Din nefericire, în timp casa îşi pierde din valorile simbolice, ea căpătând doar valoarea unui adăpost. „O clădire dura exact atât timp cât era necesară, iar lipsa de utilitate o făcea incomodă. Era fie modificată sau adaptată noilor realităţi, fie demolată şi o nouă clădire îi lua locul. Dacă o clădire sau ansamblu rezista timpului, acest fapt se datora fie viabilităţii ei, fie lipsei de mijloace de înlocuire. Ea nu era păstrată din raţiuni culturale sau artistice, aşa cum am fi tentaţi să credem”9.

Cu siguranţă, în mentalitatea omului din spaţiul rural, arhaic casa ocupa un loc cu totul aparte. Ea nu era doar o construcţie în sine, ci şi o imagine mentală a armoniei, de aceea casa era receptată deseori ca un lucru însufleţit. Se vorbea chiar despre un suflet al casei, de un spirit al ei şi, tocmai de aceea, se alegea cu atâta grijă locul de ridicare al casei.

Pentru că în mentalitatea tradiţională spaţiul posibil al ridicării caselor era impărţit în locuri bune şi locuri rele, în comunitatea tradiţională se manifesta o grijă specială pentru ridicarea casei într-un loc bun.

Pornind de aici, imaginea continua şi în exterior, casa fiind dotată cu o arhitectură de tip spiritual, care o umaniza.

8 Ion Ghinoiu, Cărările sufletului, Bucureşti, Ed. Etnologică, 2004, p. 93.

9 Teodor Octavian Ghiorghiu, Locuire tradiţională rurală în zona Banat-Crişam, Timişoara, Ed. Eurobit, 2008, p. 8.

109