Focşa, Gheorghe: Spectacolul nunţii din Ţara Oaşului (Satu Mare, 1999)

Partea a III - A nunta lui moiş grigor al musteţii, 19 ani, cu finta mărica, de 16 ani - Cap. XVI A doua zi după nuntă

296

neconsolată pentru pierderea năpraznică a unicului său fiu... Din când în când copiii lui Gheorghe, nepoţii bătrânului Finta, cei doi nuntaşi din anul acesta, obişnuiau să pună la ascultare banda cu acele “strâgete” şi “ţâpurituri” cântate de vrednicul şi iubitul lor tată...

în acele momente de rememorare dureroasă, resimţită îndeosebi de către bătrânul Finta Petre lui Mihăilă, care îşi plângea cu disperare singuml său fecior, cu lacrimi amare, nepotolite, în toţi anii în care el a supravieţuit acelui grav accident, la vârsta sa de 73-76 de ani, când a părăsit şi el această lume cu inima cernită şi neconsolată...

în clipele în care ajunsesem lângă maşina cu marele casetofon şi mirele mi-a răspuns la “bună dimineaţa!” cu vorbele: “ascultăm pe tata!”, vorbele lui mi s-au părut a fi intonate ca un refren din ceremonia înmormântării, în care oşenii “se cântă” în versuri de îngropăciune, în care ei cântă virtuţile morale, omenia şi vrednicia celui condus pentm veşnicie pe ultimul lui drum.

La vârsta de 36 ani, “Fintuca” era un bărbat tânăr şi voinic, jovial şi harnic, optimist şi întreprinzător, cu un caracter şi comportament plin de omenie, cu totul remarcabilă... El s-a suit în nucul din grădina proprie, să scuture fructele coapte, în ziua de 15 septembrie 1983. Pomul se afla în zona de fâneaţă naturală, rezervată pentm “cosalău” şi pentm asigurarea rezervelor de nutreţuri necesare pentm hrana animalelor la vremea de iarnă, în partea sudică a grădinii, mai jos, către Valea Râului Rău, alături de “pălincie”. Sub coroana nucului se afla un coş metalic mare şi greu, ca o ladă cu fundul şi laturile p; tmlatere din fler masiv turnat ca o singură piesă în “fabrica de fier” care funcţionase pe vremurile administraţiei austro-ungare, ca un mic centm metalurgic situat ceva mai sus de şoseaua Satu Mare - Sighet, în Huta - Certeze, spre răsărit, pe Valea Râului Rău. Acolo s-a adunat o mică şi originală colonie de muncitori mineri calificaţi, cehi, slovaci şi doar câţiva polonezi, care extrăgeau minereul de fier şi turnau fleml topit direct în tiparele unor forme simple, sau ale unor părţi componente pentm angrenaje compuse ulterior în mecanisme mai complexe. Aşa au fost fabricate “cilele”, vagonete metalice folosite la transportarea diferitelor materiale utile, precum: minereul din mină, până la instalaţia pentm topirea flerului, piatra din cariere pentm realizarea terasamentului drumului forestier cu şine din fier, care cobora dinspre munte în direcţia est-vest, prin Huta şi prin Moişeni, paralel cu albia Râului Rău, până la Bixad, unde făcea legătura cu vechea linie de cale ferată îngustă Satu Mare - Bixad, care a funcţionat până în anul 1987, când a fost înlocuită cu o nouă cale ferată normală pe direcţia Satu Mare - Bixad. încă din secolul al XIX-lea şi în primele treipatru decade din secolul XX, aceleaşi amenajări şi mijloace de transport au fost utilizate intens, când s-a intensificat la superlativ exploatarea întinşilor codri de fagi bătrâni, multiseculari, care acopereau Munţii Oaşului şi ai Ţibleşului, şi codrii de stejari falnici, care acopereau cea mai mare parte a Depresiunii şi a tuturor piemonturilor din părţile laterale ale depresiunii din Ţara Oaşului.

Cu “cilele”, vagonete compuse din piese de fier masiv, turnate separat în tipare cu forme speciale şi apoi asamblate împreună, s-au transportat din munte la vale, până la Bixad, mii de trunchiuri masive de fagi bătrâni şi de stejari de cea mai bună calitate, între care un loc aparte l-au ocupat “stejarii oglindă”, destinaţi şi unii şi alţii industriei forestiere aflată în curs de dezvoltare, între graniţele ţării şi mai departe în afara ei. Cu “cilele” prevăzute cu lăzi metalice mari, înfundate jos şi lateral, dar deschise la gura de sus, s-au transportat cărbunii din lemn, mangalul fabricat pe loc în mijlocul acelor mari codrii de fag, unde au fost organizate numeroase şi mari “bocşe”, în care se clădeau câte 250 metri steri de lemne de cea mai bună calitate, rânduite într-o singură “bocşă”. Erau lemne supuse carbonizării prin propria lor ardere, în mari “ruguri” cu forme conice, clădite şi aflate sub privegherea permanentă a unor meşteri experimentaţi, care au mistuit întinse păduri