Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
nestăpînită de a povesti, de a se elibera şide a se apăra prin povestire. Este un prilej pentru autor de a înfăţişă “cronica” unei familii “din Maramureş”: Vasile Mustang - tatăl şi fii: loan şi Simion. în jurul lor sencheagă o meta-realitate construită pe sugestii zoomorfe - vulturul, mînzul - care pune în evidenţă tema “autorului” prin dubletele sale: Magul, Scribul. Omnipotenţa şi omniprezenţa autorului - este admirabil redată de motivul vulturului: “Căci gheara vulturului trăsese pînza de pe realitate şi o dezvăluise în toată goliciunea ei”, (pag. 34). Putem vorbi de o identitate autor-vultur în redarea planurilor de ansamblu (fuga cailor cu căruţa spre rîu în timp ce femeia lui Mustang năştea, bombardarea cimitirului, căutarea lui Simion printre soldaţii răniţi), dar şi de insinuare a prezenţei destinului deasupra faptelor indivizilor, ca în tragediile greceşti. într-o lume în crepuscul, “pe marginea de vest” a unui Maramureş ancestral, oamenii cred că“Destinul”stălapîndă, ca “vulturul de sus, cel ce vede şi judecă”, ba mai mult este gata de a sfîşia tot ce este slab, tot ce miroase a cadavru. Cu aceeaşi problematică, a re-memorării unui destin sau a unei experineţe de viaţă (repartizarea unui “doctor” la un post dintr-un sat obscur), ne întîlnim şi în romanulCălători ca apele (1986), construit însă pe reliefarea unei “crize de identitate” care-1 plasează mai aproape, prin investigaţia psihologică, de proza “optzecistă”, fără însă a face din biografie o miză analitică. Deşi avea mai multe registre la îndemînă (perioadacînd “doctorul” sosit în sat la post se dă “incognito”, recurgerea la “Jurnalul doctorului”), acţiunea se încheagă greu, cu multe preparative, cu dialoguri anoste. Nici postura de. a urmări “gura satului” nu aduce în prim plan tipologii mai reuşite decît uzate bovarisme aîe unor cupluri locale (Vaier- Leni). Consideraţiile despre artă, dizertaţiile cu care se fragmentează povestirea, au ceva moralizator, didacticist: “Am învăţat că trebuie să ai încredere în oameni...” (pag. 214). Nici culubeşte-ţi clipa (1991) Í on Boloş nu schimbă obsesia investigaţiei, a “anchetatorului justiţiar” care se caută pe sine prin ceilalţi. Faţă de celelalte romane ce excelează prin simboluri, care se luminează reciproc, aici există o singură metaforă - a “tratatului despre aparenţă sau clipa dragostei”. în faldurile ei romanul pare a avea mai mult aparenţa unuipoem despre senectute, un studiu despre viaţa privită “din balcon” (de un “bătrin pensionar”), care, întotdeauna, are nevoie de o retuşare, “de puţină îmbogăţire (aici prin inserţiaceluilalt personaj, “tînărul”), ca un minereu impur, este nevoie să-i dea puţin lustru” (p. 125). * Ion Boloş a publicat un singur volum de povestiri - Vizitele necunoscutei (1983). Foarte diverse ca tematică dar scrise cu nerv, rotunde, tăiate parcă în alt material. Densitatea povestirii face forţa lor mai clară, autorul şi-a dezghiocat textul de zgrunţurile digresiunilor, gradaţia tensiunii are un ritm alert. Din cîteva linii reies tipologii antagonice, dinamic complementare în economia textului. Predilecţia merge tot spre lumea satului (Ciudate senine, Bătrînul, Micul stăpîn, Spatele alb ca de zăpadă al bătrînului), spre tipologii de bătrîni în care autorul vede sedimentată toată durerea şi înţelepciunea lumii. Femeile fugare, tipul de “necunoscută”, întîlnite pe străzi sau în trenuri, întregesc aerul inefabil al povestirilor. Metoda scriiturii nu este a decupajului secţionat, ci rupt, smuls ca şi arborii din luturi, cu pămîntul iniţial printre rădăcini. Autorul a încercat şi genul parodic în Despre societatea vitelor eroine (1996). Satira socială este alegorică: ordinea lumii este întoarsă ducîndu-ne cu gîndul la ferma animalelor a unui Orwell de provincie - aici un “corespondent involuntar” al ziarului “Năruinţa”. Prin succesiunea corespondenţelor sale din provincie, la rubrica “Fapte pe măsură”, ni se perindă în faţă, parcă, fantomele unui trecut totalitar şi alienant. Rîsul pe care a mizat autorul, din păcate, este sugrumat în gîtlejuri. Referinţe critice: In volume: Ulici, Laurenţiu - Prima verba, trei - 417, Ed. de Vest, pag. 163- 164; Ţeposu, Radu G. - Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar 46
