Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)

Geneze

“sta”, “pustia neclintită”. E un clopot de sticlă de sub care dispare, încet încet, aerul: au fost arderi, a fost un înainte şi înapoi. Nici o inerţie nu mai mişcă poetul: înainte nu este decît “mormîntul sfînt” spre care este “singurul hagiu” (Poemul fără flăcări), înapoi - sínt “pustiuri pline de trecut”. între cele două determinante temporale, egale de-a pururi, înainte şi înapoi, poetul nu poate simţi decît vibraţia nimicului. G. Georgescu percepea “nimicul” metafizic, al orelor “grav contracturate” (Sunt ore), golite de orice sens existenţial. Nu se întrevede lamentaţia, disperarea romantică nici nevroza bacoviană a beţiei orelor goale: poetul se simte dispersat în acest nimic, în chiar măruntaiele lui, fiind una cu el: “Cîntecul nimicului îmi umplea sufletul/... Cîntecul nimicului era infinitul -/ Infinitul libertăţii fără obiect./Nu mai eram decît memoria vidului./ Cîntecul nimicului era totul” (Ascendam). Orice semn al prezenţei fizice, a fiinţei poetului, dispare. în jur nu există decît vidul. E, acesta, un neant fără mistere, fără mysteria Dei, golit, noţiune pură. El este perceput doar de intelect, nu devine niciodată spaimă a cărnii, vertij, ameţeală. Umanul a dispărut din aceste poeme, fiinţa s-a descoperit pe sine deja din aceeaşi substanţă cu neantul: “Nimicul îmi zise: Binefăcătorule,/ţi-am însuşit toate gesturile,/îţi voi cînta minunate plîngeri;/ e tot ce-am izbutit să fac pentru tine” (Cronica auriculară).

Deşi “culorile” cu care este evocat acest absconditum sunt puţine (negrul, galbenul), poemul are deseori infuzii onirice, tablourile par să semene cu spaţiile goale ale lui De Chirico sau cu emulsiile lui Dali: “un ochi se scurse în buzunar”, mereu apare “o altă încăpărere goală” şi “magnetismul straniei tăceri”; într-o altă sală cu “pîclă tristă dintr-o sală/ şi mai pîcloasă”, din unghere, pîndeşte “maimuţa morţii” cu “labele de ventuză”; alteori vidul pare a fi un trup de femeie “metafantastică” cu un “contracturat corp de gheaţă”, cu “labii enorme” şi “plombe de aur” (Eroare vitală).

Atmosfera nu se schimbă nici în ciclul “Copilul floare” (datat 1944-1970 şi publicat de Gh. Grigurcu în ediţia de la Satu Mare - Versuri, 1996, Ed. Decalog). Mai pregnantă decît semnificaţia extincţiei bacoviene apare, în jurul aceluiaşi motiv, nimicul, o tonalitate blagiană: nu a împăcării existenţiale, nu a celui care poate accepta că “sufletul se va scurge-n pămînf ’ şi “Cît mai tîrziu - ne vom reîntîlni,/ ne vom reîntîlni, o, cît mai tîrziu” (Apocalipsul iubirii), ci, a unui “biograf’ care năzuieşte mereu să găsească o “formulă de mîntuire”, “atletica ideilor”, “dogoarea/ şi cîntecul încrederii în dimineaţă” (Spre ziuă). Drumul spre ea e o lungă singurătate. G. Georgescu este poetul unei singurătăţi greu de definit: nu atît de profundă încît să devină spaimă, nu atît de oxidantă încît să devină criză: e o stare de a fi - materie care se contemplă în sine: “Aşa gîndeam privind oglinda dublă,/ ciudat cristal de stranii anabase,/ cînd, răsucind-o, îmi rămase-n faţă/ un brusc pătrat, îngrozitor, de beznă,/ în care dispărui fără de urmă” (Oglinda dublă). O atare conştiinţă tragică (să nu uităm că poetul a fost un student strălucit la filosofie, preferat al lui P.P.Negulescu), precum este la G. Georgescu, înţelege moartea chiar ca o sursă de vigoare: “Un adevăr primejdios/ îmi stă în faţă neclintit;/ o beznă-n soarele sticlos,/ în noapte, fulger înteţit...//... Primejdiosul adevăr/ îmi dă suprema lui vigoare” (Un adevăr primejdios). Cu detaşare, fără ranchiună, poetul poate spune: “în scaun

95