Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
publică; continuă la Satu Mare Şcoala tehnică financiară, pe care o absolvă în 1954, fără bacalaureat. Se înscrie la Şcoala de impiegaţi de mişcare din Satu Mare (o termină la Cluj în 1955). Este repartizat la Ulmeni-Sălaj. Intre 1955-1959 lucrează (pe ruta Dej-Baia Mare) în localităţile Letca, Fedru, Glad-Sălaj; apoi pe ruta Buru, Coşlari, Teiuş. în perioada 1959-1961 lucrează la Baia Mare (şef expediţiecamionaj şi şef de gară). Un an este detaşat la Câmpina (1961) iar în 1962 îşi dă demisia din CFR dedicîndu-se scrisului. Se stabileşte la Braşov şi intră în redacţia revistei Astra. Se sinucide la Ploieşti, aruncînduse sub roţile unui tren, la 18 mai 1976. Activitatea literară Debutează în ziarul“Drumul socialismului’' în 1958 şi în revistaLuceafirul(l nov. 1959) iarubrica“Dintre sute de catarge”, de care se ocupa Dan Deşliu, cu poeziile Seră şi Poetul (pseudonim: Geo Anella Boitor). în perioada băimăreană frecventează cenaclul “Nord” dînd strălucire boemei literare din oraş. La Braşov publică în “Caietelede literatură” editatedeAsociaţia Scriitorilor din localitate şi definitivează cîteva volume pentru tipar şi devine membru al Uniunii Scriitorilor. Vapublicapoeziiîn reviste precum: Lucea-fărul, Tribuna, Orizont, Tomis, Vatra, Echinox, Convorbiri literare, România literară, Astra. în 1969 primeşte premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. Volume publicate: Scara de apă, poeme, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969; Testament provizoriu, EdituraAlbatros, 1979. * Poetul era un răs vrătit, fără program, de unde şi indeciziile sale dar şi o anume candoare a gesticii: “Parc-am ieşit dintr-un concert păgîn./ Mîinile încă-mi sínt pline de sunete,/ Şi nu ştiu: să alerg, să rămîn/ Incendiat de acorduri şi tunete?” (Joc de sunete). Deşi declamative, versurile lui nu sfirşeau în grandilocvenţă pentru că nu era o natură histrionică ci una, funciarmente, tragică - el se declama pe sine şi paria pe propria lui viaţă: “Pe bunul drac! Dar n-am fost rege,/ Iar la ciubuc n-am făcut vad” (Testament provizoriu). Tonalitatea villoniană nu era o pastişă ci era pofta, naturală, simţită prin toţi porii unei fibre ţărăneşti, de viaţă, acceptată ca un dat al sorţii, care se asumă cheltuind-o: “Zeii pădurii-mi/strigau printre ramuri: trăieşti!” (Timp). Substanţa ei acţiona asupra lui ca o energie - sanguinicul, focul, muşcătura, cuţitul devin formele ei explozive: “Pe gîndurile mele arzînde ca un şiş” (Blues); “Şi eu ard ca o torţă în penumbra acestor imagini” (Penumbră); “Muşc ţărîna ce ne detepîine...” (Recviem)etc. Dramatismul poeziei sale rezidă din continua sa interogaţie, din sfîşierea propriilor sale certitudini. G. Boitor, deşi purta un stigmat romantic al poetului “în furtună”, era în propria soldă, în carnea sa, pe crestele adîncimilor sale: “Furtunile.../ îşi sună-n mine dansul lor sălbatic” (Curcubeu). Contradictoriu şi risipitor cu sine însuşi (a lăsat în urma sa proiecte neterminate: romanul Alberia, ciclul de poeme Memoria discontinuă), cînd melancolic şi suav, cînd tăios ca un baltag, G. Boitor camufla în poezia sa o matrice transilvană, o nevroză a cîmpiilor natale, care rezonau în singurătatea rătăcirilor sale prin oraş precum vîntul printr-o trestie: “Unde-s bordeiele, urmele cailor,/ cărările tăiate în sihle?” (Rost). Uneori nu viitorul era mai înfricoşător ci amintirile copilăriei, cîmpia care stă parcă suspendată deasupra vieţii sale, ghilotină 43
