Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Afirmarea - pagini literare sătmărene
IftH BMA* POE3ÍÉ CV EXPLOZIE imiHZfA TÄ nu conduc lareflecţie ci la impulsuri ambigue, ţinînd de absurdul bacovian: “Stau singur, pustiu şi nu mă pot suporta” (Requiem); “Iubita prietenului meu cel mai bun/ Stă pe o bancă pustie/ într-o gară şi mai pustie...” (Gară pustie); sau: “Copacii cad, / Oamenii mor în stradă.../ Dar tu, iubita mea, tu/ Ce mai faci?” (Ridică-te!). însuşi titlul celui de-al doilea volum al poetului - Amurgul de dincolo de amurg - este o parafrază bacoviană a alienării individului în acest sfîrşit de mileniu. Nu-i de zis nimic, postura bacovianăîi stă bine lui Ion Baias: în spatele măştii ei el poate da cu tifla, vituperează asupra veacului său care şi-a pierdut lirismul: “Oamenii-şi scot cuvintele-n stradă/ Cum îşi scot ţăranii vitele la păscut/ Oraşul le înghite pe toate/ Le-nghite cum înghite o moară grăunţele/ Le umflă cu pălăvrăgeala lor noctambulă/ Şi se înalţă ca un balon de zăpadăîn noapte/Izbindu-şi ţeasta de lună... (De ce?). în ciuda violenţelor de limbaj (vezi Barbut, Blestem), a răbufnirilor clorotice şi a unui mesaj civic-moralizator (precum î n Doină) poezia aceasta nu are “adrisant”, nu se vrea un ciomag în mîna altora, este mai mult o cîrjă a unui “Orfeu alungat din Infern” (p. 62), un lung monolog în pustiu, dar rostit cu o trufie de ultim actor pe scena lumii (“Mă uit în oglindă şi văd acolo/ O sală de teatru pustie...”; Tare-i mult deatunci), însă păstrînd mereu o notă vizionară: “Ai crede, Doamne, că întregul văzduh se înspăimîntă şi/Viaţa nu e un clopot atîmînd într-o/Turlă a unei biserici străbune/ Ci doar ritmul barbar.../ în amurgul de dincolo de amurg” (p. 24). Echilibristica pe luciul oglinzilor nu-1 ameţeşte pe autor (nici pe cititor), neantul nu este decît un amurg în care intri, o pîclă; din ea nu lipseşte un oarecare halou de luminozitate care atenuează vertijul: “ Visez la o gaură neagră/ visez să se ridice din mine un pom de Crăciun/ Un fel de copac carnivor/... Să se ridice din mine un mare bufon sau/ O cîrtiţă sau cel puţin/ O colibă de stele...” (în pielea goală). Poemul este, mai totdeauna, viguros, are dinţi de malaxor, dar uneori devine o moară caremacinăsplendori demetafore, luxurianţa lor (“cîrduri de metafore explozive”) diminuează fondul tragic al acestei poezii, autorul riscînd să valseze, graţios, pe luciul aproximaţiilor: “Viaţa vine şi pleacă/ Tinereţea vine şi pleacă/ Moartea nu pleacă şi nu vine/ Moartea este nemuritoare...” (p. 32). Muzicalitatea subţiază, precum apa, vinul, tăriile acestei poezii: “Mă duce-un tren spre Eldorado/ Un negru tren fumegător -/ Compartimentele sínt goale/ Iar eu, un simplu călător...” (pag. 52). Referinţe critice: Curpaş, Teodor-Ion Baias, prezentare, în Poteci, culegere de versuri, 1969, Satu Mare; Savinescu, Vasile - “Afirmarea” - repere 1978, în “Afirmarea”, pagini literare sătmărene, pag.6; Vădan, Ion -Ion Baias, prezentare, înAfirmarea..., pag. 29, antologie, 1978, Satu Mare; Pintescu/dexandru - Ion Baias - Poeme cu explozie întîrziată, în Poesis, rubrica Cartea de poezie, pag. 3, nr. 9-10 (81 -82), 1996; Ghiur, Ion - Războiul stelelor sau poezia ca exploziv, în Echipa, nr. 3, mai 1999; Vulturescu, G. - Profiluri literare sătmărene, Ion Baias, în România Km 0,nr. 1,1999, Baia Mare, pg. 172-173. Opinii despre operă: “... Fiinţă demiurgică, poetul păstrează balanţa înălţărilor şi căderilorîn echilibru... Răsurnat în golul dintre două stele/dintre două eternităţi”. Existăîn structura intimă a poetului un fel propriu de a concepe şi a trăi poezia, nişte legi nescrise îi ordonează “dezordinea” lirică, la o tensiune cînd totul e “o colcăială de dumnezei şi diavoli” într-32
