Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
Colocviile "Poesis". Marin Mincuşi Radu Ulmeanu e paradisiacă ci plutonică şi, ceea ce era magmă demiurgică, se întrevede, acum, doar în ipoteza imprecaţiei în care elanul, rebel altădată, pare să-şi regăsească energia pierdută: “Deschid gura a cântec şi gem,/ mă plec înspre închinăciune/ şi morfolesc în gură blestem/ urzit din foneme comune” (Voi, păsări). * Ce mai e nou cu apocalipsa ne aduce în faţa ochilor şi o altă faţetă a poeziei lui Radu Ulmeanu, - meditaţia socială, surprinderea istoriei ca tumult, ca vertij în care individul se simte copleşit în marea turmă. Surescitarea, “seară de seară în faţa televizorului”, “filmele poliţiste, SF sau de dragoste”, avalanşa de zoaie a ziarelor (“De unde-ai apărut, ticălos de ziar...”; Explozia), par să îngroape, tot mai mult, fiinţa în mocirla grea a istoriei deasupra căreia acţionează tentaculele unor creaturi oligofrenice - “maimuţe prezidenţiale”. în surprinderea spectacolului colectivităţii predomină meditaţia amară (“Sună atâtea fanfare încâtnimeni nu mai audenimic/ şi lacrimile cu care plâng icoanele sfinţilor/ sunt toate de sânge”; Doi paşi), compătim irea lipsei de viziune a maselor (“Doamne, ce beată e lumea,/ uite-o cum se zbenguie pe genunchii tăi,/ cum se gudură la picioarele morţii”; Descântec), dar şi strigătul împotrivacelorcare-şiînnăbuşă revolta: “dar dinţii îmi cresc împotriva/celor ce urlă/celor ce tac/ îngropate în urletul lor” (îngropat în urlet). O pagină emoţionantă dedică autorul “inocenţilor care-au murit”, învingătorilor puşi la zidul istoriei (“Vai învingătorilor, bieţii de ei,/ îngenunchiaţi în propriul triumf,/ vânzând ziare prin gări, hăituiţi de poliţie...”;Invazie), dar cîştigul cel mai important al poeziei lui R. Ulmeanu pare asta în forţa portretistică(veziMintea românului), în predilecţia pentru caricatură şi pamflet. Caragialismul alegerilor, mascarada potentaţilor zilei este surprinsă cu exactitate şi tratată cu o doză de sarcasm într-o pastă de o combinaţie proprie, care înneacă prezentul. Decorul mundan se completează (ca şi la vechii greci la care participau din ceruri înşişi zeii) cu un plan cosmic în care doar Satan, ca forţă a răului, jubilează (Holocaust). în fond, comportamentul individului în colectivitate, “greu erodat de valuri sociale”, îl face pe autor să deteste istoria iar singurătatea îl copleşeşte şi-l facesăinventeze“apocalipsa”. Predilecţia spre titanismului romantic, revolta demiurgicăapoeziei lui R. Ulmeanu nu poate exista decît în explozii deapocalipse. Dar, în lipsa zeilor - care nu-i mai dau nici un semn - poetul se află în faţa cavernelor goale ale universului ca în faţagogoaşei din care fluturele a ieşit: “gogoaşa aurie din care tocmai plecase cineva/ cu înfăţişarea şi cuvintele lui Dumnezeu” (Noutăţi). Poetul a ars toate etapele. Nu i-a mai rămas nici o “unealtă” decît rîsul, hohotul care poate să umple şi să dea cu tifla golului metafizic: “Dar mă cufund în râs cu toată gura,/ plonjez în solilocviul metafizic” (Să urc). Radu Ulmeanu este autorul unui florilegiu de cărţi care nouă, sătmărenilor, ne-a părut impresionant şi ele ar fi trebuit să îl aşeze între poeţii de vîrf ai Echinoxului şi generaţiei sale. L. Ulici motivează această obtuzitate a criticii în receptarea poetului prin... “depărtare”: “trăieşte la Satu Mare - şi o anume discreţie a poetului au făcut ca unul din cei mai originali poeţi ai promoţiei să fie mai aproape de anonimat decît de consacrare” (Literatura română contemporană, I, Promoţia 70, Ed. Eminescu, 1995). Sentinţă nedreaptă dar, din păcate, adevărată. Din cauza“depărtării”? Şi. Sunt critici din laşi care scriu despre poeţi din Iaşi, critici din Bucureşti care scriu despre poeţi din Bucureşti, critici din Cluj care scriu despre poeţii din Cluj. Cine să fi 246
