Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Ţara Oaşului
Apocalipsei nu există/ pentru că nu există Apocalipsă/ pentru căApocalipsă înseamnă sfîrşitul lumii/ iar ceea ce există nu poate să aibăsfirşif’; în voi.Sin tagmele nopţii, 1987) poetul a “lucrat” carte cu carte, la inventarea lor. Dotat cu o percepţie şi un acut simţ al spaţiilor cosmice, de stirpe eminesciană (...acolo unde raza lasernu poate pătrunde/ ochiul meu vede strălucitor ca soarele/ sîmburele luminii/”;Mi s-au dăruit)poetul se foloseşte pe sine, în chip de unealtă “halucinatorie” de penetrare a stărilor ultime ale universului: “Vreau să ating cu ochiul, cu buzele sau mintea/ corpul acela-n care planeţi şi sori apun,/să penetrez adîncul în care stă fierbintea/ lege universală-a atracţiei spre scrum” (Ce margini aerate). Ca şi la N. Stănescu (de la care ar fi putut împrumuta acestmotto pentru cartea sa:” Cumineînsumi mă uit/ folosindu-mă ca privire; De-a sufletul), cu care pare a fi într-un dialog al temelor, viziunea sa este, de fapt, trupul în expansiune, foamea de întreg: “Să răbufnesc din mine însumi/ ca să ajung în acel punct comun/în care soarele şi stelele apun/ dînd nopţi pradă, fraged,însumi.”(Să răbufnesc). Nu dezvăluire avem în lirica sa (precum la Blaga), ci penetraţie, o putere de-a dezghioca ghemul beznelor nu prin desfacere ci prin rupere: “Şi după ce din oase mă desprind/şi ies din carnea, trapul, pieleateme-/ să văd deodată bezna strălucind. Viziunea este, la R.Ulmeanu, vederea în acţiune. Voinţade-acuprindetotul creează mari falii, dobîndeşte trepte, care sunt relevate printr-un limbaj specific: spectre, duhuri ale nopţii, stele negre, hăuri, ghiare ale beznei, viermi îngereşti, caverne mucilaginoase ale haosului etc. Apocalipsa se institue prin privire. Bezna, haosul sunt trupul material al apocalipsei. Un domeniu almeu,Astrele negre, Sintagmele nopţii, volumele anterioare, ne-au arătat un poet în dialog cu zeii, de la egal la egal, un stăpîn absolut al apocalipsei. Cartea de la Ed. Helicon - Ce mai e nou cu apocalipsa - ne surprinde printr-o cedare a sa în faţa cosmicului, printr-o restrîngere în sine a privirii. Acum nu mai e nimic de văzut: demiurgia, hrănită din beţia spaţiilor, simte, dintr-odată, frigul beznelor, filosofarea nu mai rezistă în faţa golului care se cască necruţător: “...Tot ce poţi găsi e golul profund/ în care te scufunzi/ ca un cosmonaut ipotetic într-o gaurăneagră./ / Şi atunci, mă întreb (dacă însuşi cuvîntul/ acestamai are vre-un sens) unde e duhul/ ce plutea peste ape,/acum, cînd apele, iată, nu mai există” (Ocean). Acum nu mai poate fi vorba de acea “provocare argheziană a divinităţi”, pe care o remarca L.Ulici lapoet, de desfăşurări de proiecte imaginare: cerul e gol şi apocalipsa s-ar putea să nu se mai întîmple.Acea re-naştere prin distrugere presupune existenţa zeilor, or, acum, înţelegem “din încrîncenarea de-a descoperi zei/ acolo unde nu sunt decât idoli” că puterea orfică a cuvîntului s-a pierdut, cuvîntul nu mai poate mîntui, nu mai poate revela: “aş da avere pentru un acord muzical,/ mi-aş da toată opera nescrisă/ pentru o metafizică care să releve ceva” (Lumina nopţii). De aici se dezvoltă o temă acrizei scrisului, a poeziei care nu mai salvează, care nu poate “exprima adevărul” contemporan. O proză zilnică, lihnită, un plictis I ugubru, o inerţie nearticulată, o mohoreală pe care nici iubirea n-o mai poate topi, o lipsă de credinţă (“fiinţa nu mi se mai cutremură”), o pecingine instaurînd un aer de blazare (“cînd relizez că totul e demodat”; cînd “nu mă îmbie textul dobitoc,/ să-l ţin ca pe o odaliscă-n gheară”), lasă impresia unui impas creator: “încerc, uite, fac eforturi/ să devin patetic/ dar cuvintele fac fsss...” (Lumina nopţii). Există şi multă clovnerie în jocul acestor stări, o doză bună de histrionism care, din păcate, văduveşte şi de tragism poemul, dezumflă efectul, dar, cert este că, poezia lui R. Ulmeanu surprinde acut criza limbajului contemporan, sleit şi strepezit, ca şi cum ar fi fost îndepărtat, prea devreme, de la ţîţa focului divin: “De-aş pune degetul pe rană/ să mă-impresionez de foc etern,/ imaginea contemporană/ pe arhetipul ei s-o cern.// Probabil nu m-aş mai întoarce/ spre paradigme îngheţate/ spunînd mereu, atât de-amar, ce/întrezăresc şi nu se poate” (Lanternă). Finalmente, forţa acestei poezii nu mai ejubilativăşi incantatorie, viziunea nu mai 245
