Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)

Ţara Oaşului

ULMEANU, Radu

Poet, editor, om de afaceri.

S-a născut la 25 ianuarie 1946 în localitatea Ulmeni, Maramureş.

Studii: Facultatea de filologie (începută în 1963 la Cluj şi terminată la Iaşi).

Din 1967 trece prin diferite locuri de muncă: funcţionar, corector la ziarul local, profesor suplinitor (o vreme într-un sat din Apuseni), revenit la Satu Mare, profesor la Şc. gen. nr. 7.

Este membru al U.S. din România.

A fondat la Satu Mare (1990) revista şi Casa de editură Pleiade. De asemenea, a fondat (în colaborare) revista (de tip magazin) Arena.

Actualmente este director al postului de TV-radio SC Samtel SA Satu Mare. Debut: este prezent cu două poezii în Luceafărul, 1964, la rubrica “Poşta redacţiei” realizată de N. Stoian. în 1966 prezentare de Geo Dumitrescu şi o pagină în Contemporanul. Apoi, sub girul lui Gh. Pituţ, în România literară. La revista Echinox publică în 1969.

Este prezent în antologiile: Eu port această fiinţă, Ed. Dacia, 1972; Ierarhiile pergamentelor, 5 - D. Păcuraru, Al. Pintescu, R. Ulmeanu, I. Vădan, G. Vulturescu, cu o prefaţă de AL. Cistelecan - Cvintetul de Nord-Vest, Casa de editură “Panteon”, Piatra Neamţ, 1995; O mie una poezii româneşti, antologie de L. Ulici, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998, pag. 175- 180; voi. VIII;

_____u_____

Volume publicate:

Patinoar, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979 - 70 pag; Un domeniu al meu, Ed. C.R., cu un portret de Nichita Stănescu, Bucureşti, 1982, 116 pag; Astrele negre, Ed. Albatros, cu o postfaţă din Eugen Simion, 1983, 64 pag; Sintagmele nopţii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, 66 pag; Sonete din Nord, Ed. Eminescu, 1990, 110 pag; Ce mai e nou cu Apocalipsa, Ed. Helicon, Timişoara, 1997,110 pag.

*

Prima carte, din 1982, a lui R. Ulmeanu, ne propune metafora unui “patinoar” - arenă -, un punct divin” al desfătărilor privirii. “Aici e o vamă”, spune poetul. Suverană, privirea este cea care “vămuieşte” totul: “Şi-am sfredelit cu ochii mei de foc trecătorii”. E o privire de sorginte demiurgică. Care nu poate vedea o stare de fapt fără a interveni. Fără a “acţiona” (în sensul în care J.P. Sartre vorbea de cuvinte care “alterează” suprafaţa lucrurilor). Privirea împietreşte, despoaie sau aidoma eternităţii, nimbează făpturile şi lucrurile: “ochii mei se ridicau strălucind şi roteau universul”; sosirea iubitei e atît de orbitoare încît “sparge retina”; ori intuiţia extraordinară referitoare la stele: “Cred că ne mai lipseşte/ un ochi de aur pentru veşnicia lor”. Ochii sunt greu de suportat, iradiază, sunt întotdeauna “de foc” sau “arzînd”: consumîndu-se şi consumînd

243