Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Revista catolică
s interbelic se recunoaşte şi nu acoperă un sens mitologic dorit de autor: “într-un ochi al Nordului,/ Developam, în amintire, imagini fastuoase,/ Cînd primăvara m-a cotropit/ Ca o armată ce iernase în preajmă” (Intr-un ochi al Nordului). Intre aceste două ecrane, “amintirea” cu “imaginile fastuoase” şi cotidianul derizoriu, ca într-un interval, se consumă o căutare temperată pentru că poetul nu ridică niciodată vocea dar nu are nici gustul amar al deşertăciunii pe buze. Ceva dintr-o înţelepciune proprie acestui neam circumscris legilor cosmosului răzbate de sub pojghiţa versurilor: “Invizibil s-a scurs norul albastru/ Un altul nu i-a luat locul/ Singuri vom fi ca la început/ Urmîndu-ne calea, deşertul, norocul” (Invizibil). Despre Resemnare, despre “răspunsul care este de prisos” (Excepţie), despre ceea ce “ţi-ai dorit cu ardoare” şi vine “prea tîrziu”, despre singurătate şi singularitatea “drumului comun” al fiinţei meditează acest poet pe un diapazon al tonurilor joase: “Ţi-a fost scris să treci ca un abur” zice poetul aspirind, livresc, la o stare de puritate “Fără cuvinte asurzitoare/ Şi fără cuvinte mocnind,/ Cu guşa plină de venin”, dar starea de melancolie nu mărturiseşte decît un disconfort interior nu un gînd adăugat lumii. Versul are mereu acea corectitudine nobilă în care ţi se face dor de o stridenţă. “Vocea de catifea”. A treia carte a poetului, Rouă medievală (Ed. Apostrof, 1996, Cluj-Napoca), pare să ţină acelaşi (in^HvSi'î triat Om (■fffpiiKtidam registru al unor ceremonii/ situaţii ştiute: ceaşca de cafea dimineaţa, ieşirea în oraşul cu iz medieval, “cenuşiul zilei”, trecerea implacabilă a norilor şi meditaţii despre anotimpuri (Martie, De iarnă, Scrisoare de iarnă, Autumnală, etc.) dar nu a “cronicarului” pus pieziş istoriei ci a celui subt vremi, la limita filosofică a mioriticului “ce a fost, ce este, ce va fi”. Totul este construit, cu migală, din linii suave, încît recurgem la două sintagme ale lui Nae Antonescu - un devotat al poetului şi poeziei sale - pentru a creiona atmosfera: “fantezie sprintenă”, “emoţie proaspătă” (Steaua, 1986). Ceea ce-i reuşeşte poetului este asocierea peisajului în creionarea unui “portret” feminin sau rememorarea lui degajînd, cu cuvintele lui Gh. Grigurcu, o “metafizică nedezlipită de peisaj, mulată pe trupul feminin”: “Trupul tău, în dimineaţa aceasta,/ îmi aminteşte de zmeurişul/ Apărut, pe neaşteptate,/ Sub ochii noştri./ ... Rîvnit de suliţele soarelui,/ De vulturii mari, din trecut,/ Ori uitat, din nou,/ La ieşirea lui din golful nopţii.” (Un zmeuriş, dimineaţa). Cu astfel de perdele de transfigurări (vezi Rouă medievală, Zi de naştere, Stol, Autumnală, Desen) poezia cîştigă o stare de incantaţie la care contemporaneitatea a renunţat spre paguba unui lirism reflexiv din care G. Scarlat scoate încă bucăţi aurifere. Principala atitudine pe care şi-o asumă această poezie mi se pare a fi aceea a unei vocaţii a prizonieratului. Nici un zvîcnet, 215
