Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Mustul care se limpezeşte
visat prin “pînzele uitării”. (Antonescu, Nae - Alexandru Nicorescu, rubrica “Poeţi uitaţi”, în Poesis, nr.9(93), sept. 1997) NISTOR, loan_____________ Născut la 5 decembrie 1948 în satul Prilog, comuna Oraşu Nou, într-o familie de ţărani cu zece copii. Studii: liceul laNegreşti-Oaş; Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, facultatea de Filologie (cu diplomă de licenţă în 1980: Graiul localităţii Prilog din Ţara Oaşului). Profesor gradul I (Monografia literară - Aurel Gurghianu). Debutul în pagina literară a cotidianului “Cronica sătmăreană”, 1973, cu poezia Brazii. Prezent cu grupaje de versuri în Steaua, Familia, Tribuna, Ramuri, Vatra, Luceafărul, Poesis, Convorbiri literare, Art Panorama, Raluca, Unu; cu publicistică în ziarele sătmărene Cronica sătmăreană, Solstiţiu, Gazeta de Nord- Vest, Informaţia zilei. Cărţi publicate: în umbra ipotezei, Ed. Litera, Bucureşti, 1989, 48 pag; Scara dintre cuvinte, Ed. Timpul, Iaşi, 1998, 72 pag.; Elegiile maligne, Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2000. * Poezia este, pentru loan Nistor, un miracol care trebuie dezvăluit pentru că, astfel, ne dezvăluim pe noi înşine. Dezvăluire înseamnă pentru poet participare, asumarea existenţei “pe ascuţişul dintre noapte şi zi-trecînd”. Poemul poate fi, în acest caz, firul subţire de păianjen, simplu exerciţiu de arlechin sau iluzia marii călătorii: “o scară ne aşteaptă pe toţi”, “fiecare fir e o treaptă a golgotei”, "scara dintre cuvinte nu poate fi decît dreaptă/ ...o susţine/ respiraţia/ fiecărei vocale/ pe ea cobori să mă vezi/ să-mi vorbeşti/ îmi vorbeşti deci exist/ lutul aude şi se înalţă” (Scara dintre cuvinte, 11). Temperament înclinat spre meditaţie, poetul foloseşte în investigaţia sa motive livreşti dar şi scenarii cu bolgii păgîne ale gîndirii arhaice, ţărăneşti, în care cuvintele sunt exorcizate pentru a oficia împăcarea fiinţei cu divinitatea, cu lucrurile şi cosmicul. Recuzita este transilvană, apropiată de metafizica blagiană pe care, adesea, o ilustrează: “cuvintele nasc -/ iată semnul că moartea nu există// ...simt cum dimineaţa-mi strecoară în firidele creierului/ seminţele unui cuvînt/ pierdut cîndva sau rostit de un mag/ dar nu cuvîntul/ ci tăietura dintre cuvinte sau grota sau raza/ cuvîntul ca lostriţa în fîşiade apă.../cu el vei urca...” (Scara dintre cuvinte, 12). Gestica este redusă, se oficiază nu se acţionează, se merge sacerdotal ca la iluminări (de unde o tiranie a verbelor incinerante: “topindu-ne/în magma iluzorie a dorinţei”, “cu propria noastră ardere”, “te-ai dezintegrat aşadar/în memoria mea”, “ca focul suprem incinerîndu-ne” etc.). Predomină peisajul interior: o amintire, o “ipostază” lăsată-n oglinzi (în fiecare noapte, Lavă inoxidabilă^ închis, Poem de traversat singurătatea), pereţi care limitează, cuvinte care limitează, sentiment de acvariu unde “încep cusăturilede rigoare” pe cordul singurătăţii. Tonal itatea e aceea a monologuIui (o seamă de titluri vorbesc despre “solilocviu...”, “conspect”, “monologcu ochii închişi”) chiar dacă acel “tu”, frecvent folosit de poet, presupune partenerul de aproape el este mai mult invocat decît prezent. Monologul are însă, pe alocuri, o stare confortabilă - deşi desfăşurat pe un registru, între “strigăt şi _______N_______ 151
