Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Icoane Maramureşene
educaţie populară, în România 1859- 1918, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981; lancoş, Ion şi Valeriu Achim - Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor. Texte alese, Cluj-Napoca, 1988; XXX - Lupta românilor din judeţul Satu Mare pentru făurirea statului naţional unitar român. Documente, 1848-1918, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1989; Netea, V. - Spre unitatea statală a poporului român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 202- 243; Ţepelea, Gabriel - Interpretări şi restituiri, Ed. Tehnică, 1996, pag. 195- 199; Achim, Valeriu - Nord-Vestul Transilvaniei..., Ed. Gutinul, 1998; pag. 63-65; 72-76; 80-82; 180-183; 410-414; 440-449; Comeanu, loan - Moiş, Vasile - Părintele dr. Vasile Lucaciu un apostol al Unirii Neamului Românesc, Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 1999. C. In presă (selecţie): Nicoară, A. - După zece ani de viaţă şcolară românească, înViaţa şcolară, Satu Mare, VI, nr.8, oct.1929; Bulgăr, Gh. - Amintirea lui Vasile Lucaciu - continuator al Şcolii Ardelene, în Satu Mare. Studii, 1984, pag.233-234; Rusu, C. -Idei filosofice şi social politice înaintate în gîndirea Iui V. Lucaciu, Acta MN, VIII, 1971, pag. 301. Opinii despre V. Lucaciu: “Vasile Lucaciu, - dărîmător de hotare, închide în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Ca statură sufletească şi moştenire intelectuală este continuatorul direct al treimii noastre din veacul al XVIII-lea, şi-a împletit concepţia de viaţă sub impulsurile momentelor romane reînviate de strălucirea Vaticanului. Războiul însuşi l-a aşezat pe tribunul de eri, într-o nouă postură de apărare. Moşneagul a apucat drumul străinătăţii să strige Occidentului protestarea noastră...” (O.Goga, din cuvîntarea rostită la moartea lui V. Lucaciu) * “Odată, pe cînd oamenii cari îmbătrî-L nesc astăzi îşi începeau viaţa, contra urgiei Ungariei desnaţionalizatoare, a lui Tisza tatăl şi Tisza fiul, s-a ridicat un popă de sat român, ca în zilele acelea eroice cînd ajungea o reverendă veche şi o cruce de lemn pentru ca mii şi mii de ţărani să samene cu trupurile lor calea dreptăţii. A fost un simbol pentru mulţimile care văd şi simt, lucrează şi biruiesc prin simbol. Şi el a ştiut, prinzînd de la început sufletul neamului obişnuit a voi “preoţii cu crucean frunte” mai presus de avocaţi şi alte speţe de oameni, să fie vrednic de această credinţă a mulţimilor care prin el mergeau spre luminosul necunoscut. Frumos, cu capul roman rotund, cu liniştiţii ochi mari negri, cu gura fin tăiată ca de un artist antic, zdravăn şi proporţionat în toată făptura sa deplină, el aducea înaintea inchiziţiei curţilor maghiare ceva din acea maiestate a Romei pe care-i plăcea s-o amintească. Şi, pe lîngă aceasta, din studiile sale prin seminariile catolice ale Romei nouă, acea elocvenţă de amvon, solemnă şi răsunătoare, care, pe atunci mai ales, trezea o reală admiraţie şi la duşmani cînd atingea lucrurile cele mari ale lumii şi ale omului...” (N. Iorga-Oameni cari au fost, voi. II) 127
