Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Geneze
modificate de însăşi natura proteică a romanului... ne vom mulţumi să vedem cum este romanul şi nu ne vom hazarda să precizăm ce este el” (pag. 5, Dimensiuni ...), Trebuie să spunem că acestui cum răspund cu voluptuoase reliefări ale detaliilor cele două studii pomenite mai sus, statomicindu-se ca o serioasă “temelie” a demersului său critic. Dacă în Poetica romanului... se reconstituie ariile celor două paradigme, în Dimensiuni... autorul se opreşte asupra unor arte poetice concrete “aşa cum apar ele la principalii reprezentanţi ai literaturii de azi” (pag. 26). De aceea exegeza se bifurcă în mai multe direcţii: depăşirea canoanelor realismului socialist (1), romanul generaţiei ’60 (11), experimentul literar (III), postmodernismul (IV), romanul diasporei (V). întregul eşafodaj critic al autorului scoate în evidenţă modul dezinvolt cu care se mişcă prin subiectul operelor (găsind cu uşurinţă “chei de lectură” - fie la romanele lui D.R. Popescu, D. Ţepeneag, R. Petrescu, fie la “alchimişti ai metaforei” precum Fănuş Neagu sau la “parabolele” lui Octavian Paler - or, “nuclee metatextuale” la postmoderniştii: M. Nedelciu, Gh. Crăciun, M. Cărtărescu, Tudor Vlad, Tudor Daneş etc.), mai ales pe latura analitică a “tipologiei” personajelor - identificate şi citite după coduri precise. La nivelul sintezei însă, a fenomenului romanesc în totalitate, Gh. Glodeanu nu riscă inovaţii, nu se aventurează pe cărări de nisipuri mişcătoare: astfel,ezită şi foloseşte aceleaşi modele narative şi pentru proza din diaspora ajungînd să aşeze sub aceeaşi pălărie - “romanul diasporei” - modele atît de diverse precum A. Vona, loan Petru Culianu, P. Goma, Vintilă Horia, Constantin - Virgil Gheorghiu. Adeseori criticul se simte mai în largul său ca bun conducător de informaţii (Bahtin, Todorov, R.-M. Albéres, Gérard Genette etc.) evitînd cu ostentaţie să se lase prins în mrejele definiţiilor (în concepţia sa romanul rămîne, ca şi poezia, “greu de definit”) interesat mai mult de “metamorfozele succesive ale formelor” romaneşti, pe care le dezvăluie cu o vizibilă plăcere (nu numai a lecturii) a relatării. Interesantă mi se pare insistenţa cu care criticul - ironie postmodemă? - se plasează în plan secund, sub “varul” altor scrieri, izgoninduse aproape din textul critic: “în acest context, analiza textelor nu dobîndeşte un caracter exhaustiv, ea urmărind doar să demonstreze valabilitatea ideilor teoretice exprimate...”; sau: “Intenţia noastră nu a fost aceea de a găsi un criteriu infailibil (de altfel inexistent)...” (pag. 27). Aceste “retrageri” pe marginea spaţiului de joc al ideilor literare, regizate cu rafinament, fără teamă că textul autorului se dizolvă în alte texte de referinţă, lasă loc unor întoarceri la opere fundamentale, transferă spre cititor întreaga încărcătură energetică a textului. Prin lucrările sale dedicate lui M. Eliade şi mai ales prin cele două cărţi 103
