Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Cuvînt înainte
A m ACHIM, George * * Născut la 27 februarie 1960 în Şomcuta Mare, jud. Maramureş. Poet, universitar, politician. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca - secţia românăspaniolă, 1983. La Satu Mare desfăşoară o activitate pedagogică şi culturală - profesor la Cărei, Satu Mare; director al Casei corpului didactic; consilier, în cadrul Inspectoratului judeţean pentru cultură. Actualmente este senator PNŢCD de Satu Mare (secretar al Comisiei de politică externă în Parlamentul României). Activitatea literară: In timpul studenţiei a fost redactor la revista Echinox. A publicat în revistele Echinox, Tribuna, Amfiteatru, Steaua, Poesis, Contrapunct. Este prezent în antologia ALPHA ’84 cu ciclul de poeme “înălţarea la sunet”, Ed. Dacia, 1984. Opera: Dinspre ieri spre nicăieri, Ed. Dacia, 1994. * George Achim are o acută conştiinţă a scrisului care nu mai întemeiază spaţii ale purităţii, care nu mai poate mîntui: “zilnic scrii poeme şi speri/... că-ţi vor răsări duios din coate aripi de înger/ şi te vei înălţa deasupra pustiei” (Corbul alb). Stampa unei Marmaţii ideale, în spirit echinoxist, nu mai poate fi recompusă: poemul se transformă într-un “georgicon întors”. Bucolismul poetului (“amintirea cîmpului care năştea grauri”) este livresc şi, pe alocuri, parodia oxidează “peisagiul” cu acizi tari: “Miroase a cocleală, a sălbăticiune, a emanaţie, a jeg,/ a erzatz, a porţilor orientului, a damf metafizic,/ a mioriţă fatală” (Ultima apocalipsă). Dar livrescul nu este, la acest poet, un loc al refugiului, al utopiilor, o “natură” paralelă realului, cît, mai degrabă, un loc al tuturor ereziilor, un itinerar semnificativ, iniţiatic, al recuperării fiinţei alienate. Un ton scrişnit, de revoltă interioară, poartă “spre noi”, precum aluviunile unui rîu, rămăşiţele unui eu fracturat între “bucuriile diurne, cărţile, harul, harisma” şi iluzia “libertăţii prin ceilalţi”. Percepţia simultană a tensiunilor dintre circumstanţele istoriei colective (“frica, nedumerirea, laşitatea”) şi individul care nu este “îndeajuns de curajos pentru a fi liber” transpare cu evidenţă. Este percepţia unui determinism pe care individul îl simte ca o traumă. Patetismul şi reverberaţia transilvan-mesianică dau versurilor accente vizionare care-1 fac pe poet atipic pentru generaţia sa cantonată într-un biografism al faptului comun: “Poeţii sunt un popor primejdios, gura lor miroase/ a ţeavă de tun precum botul iezilor miroase a lapte,/ trec măreţele, invincibilele regimente ale poeziei,/ alame, fanfare, onoruri şi salve şi doar cuvintele,/ un explozibil greu, purtat în raniţă pentru cina de taină...” (Poezia intră în istorie). Tentaţiile lui George Achim par să se îndrepte către o metapoetică a textului (“înălţarea la sunet”, “ieşirea din alegorie”, “întoarcerea la gramatică”) nu spre o ontologie a individului. Livrescul şi realul nu coincid: “mîinile mele se-afundă-n real ca-ntr-o mănuşă cu incrustaţii metalice”. Să-l credem: poezia zgîrie. * Referinţe: Ulici, Laurenţiu - Paradoxul grămezii, în R. literară, nr. 7/14 febr. 1985, anul XVIII, p. 11; Vulturescu, George - Profil: George Achim, în Cronica sătmăreană, 25 sept. 1988 (poeziile: Dedicaţie, Tanagră); Mihaiu, V. - Suflu poetic 10
