Habersack, Sabine - Puşcaş, Vasile - Ciubotă, Viorel (szerk.): Democraţia in Europa centrală şi de Sud-Est - Aspiraţie şi realitate (Secolele XIX-XX) (Satu Mare, 2001)
Camil Mureşan: Câteva consideraţii cu privire la evoluţia democratică în Centrul şi Sud-Estul Europei
Monarhia habsburgică era o mare putere, cu un teritoriu întins (al doilea ca mărime din Europa) şi o populaţie numeroasă (locul al treilea pe continent). Prezenta inegalităţi regionale: zonele ei vestice intraseră în stadiul capitalismului industrial, pe când cele răsăritene erau agrare şi cu întârziate structuri sociale feudale. Caracteristicile sale se schiţaseră de cu aproximativ 150 de ani înainte. Era un stat de sine stătător, cu autoritate internaţională, cu instituţii politice şi administrative consolidate. Avea experienţa construcţiei politice şi a escapadelor reformiste. Se afla în contacte cu Occidentul şi cu întreg concertul politic internaţional. Fusese penetrat de ideologia Luminilor, cu rezultate vizibile, de pe treptele intelectuale şi doctrinare până pe cele ale practicii guvernării. Statele şi popoarele din sud-estul Europei se aflau în multe privinţe într-o altă situaţie. Cel mai mărunt dintre ele, Muntenegru, fusese singurul care, paradoxal, îşi păstrase în tot cursul Evului Mediu independenţa “de facto” în faţa Imperiului otoman, oficializată însă abia în secolul al XIX-lea. Grecia devenise independentă între 1822-1830. România şi Serbia trecuseră de la autonomie la independenţă în 1878, iar Bulgaria în 1908. Albania, după ce şi-a proclamat independenţa în 1912, a rămas pentru câţiva ani într-o situaţie confuză şi nu poate fi încadrată întrun statut politic bine definit. Spre deosebire, aşadar, de Monarhia habsburgică, majoritatea ţărilor din sud-estul Europei se aflau într-un stadiu istoric ce ar putea fi numit “de tranziţie” spre modernizare. Asupra dezvoltării lor liniştite a grevat permanenţa unei “irredente” naţionale şi teritoriale, îndreptată spre confruntare cu Imperiul otoman2 şi aruncată uneori în confuzie de imixtiuni ruseşti, austro-ungare şi chiar ale tuturor marilor puteri. O altă particularitate a istoriei acestor ţări a fost aceea că în anii în care Europa centrală, după cutremurul din 1848-1849, se dedicase reformismului politic în etape, cea sud-estică se avânta pe acelaşi drum “în asalt”, vădind intenţia de a recupera grăbit stagnarea secularei dominaţii otomane şi de a se alinia valorilor şi instituţiilor occidentale. Există însă şi motivul pentru care ţările respective au suferit de instabilitate politică, în unele perioade chiar de un climat de violenţe, de recăderi din regimul constituţional în cel al arbitrarului puterii - toate acestea fiind indicii ale implantării superficiale a instituţiilor democratice. Monarhia habsburgică se formase prin înglobarea între graniţele sale a unui mare număr de popoare. In secolul al XVIII-lea, ele îşi vor descoperi aspiraţiile politico-naţionale proprii. Situaţie prelungită, în cadrul Evoluţia democratică în centrul şi sud estul Europei 2 Urmată, în cazul României şi al Serbiei, de una adversă Austro-Ungariei... 15
