Dulgău, Bujor: Sigiliile instituţiilor Sătmărene din secolele XVI-XIX (Satu Mare, 1997)

I. Cercetări privind sigiliile instituţiilor locale dim sec. XVI - mijlocul sec. XIX

23

însemn propriu105.

Alături de multe alte studii şi articole privind sigiliile şi stemele orăşeneşti, semnalez publicarea de către Augustin Mureşan a unui foarte recent articol, Cel mai vechi sigiliu al oraşului Arad, în care descrie un tipar sigilar din anul 1702, cu legenda în limba germană, păstrat la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti106. Spre a risipi eventualele nedumeriri, considerăm că este vorba de cel mai vechi tipar sigilar conservat până în zilele noastre, nicidecum de cel mai vechi sigiliu (amprenta) al oraşului Arad, care trebuie să fie cu mult mai vechi.

c. Sigilii săteşti

Folosirea sigiliului la sate a apărut din necesitatea autentificării actelor ţărăneşti şi pentru a se renunţa la vechiul procedeu al martorilor, care confirmau prin punerea degetului107.

în Ţara Românească şi Moldova satele au beneficiat de dreptul de sigiliu după introducerea Regulamentului Organic, când ele devin unităţi administrativ-teritoriale. Anterior anilor 1831-1832, satele de aici erau posesiuni ale domnitorilor sau stăpânilor feudali laici şi ecleziastici. Izvoarele documentare atestă totuşi, existenţa unor sigilii săteşti încă din secolul al XVII-lea108.

în cazul Transilvaniei nu se cunoaşte, până în prezent, vreo dispoziţie care să reglementeze introducerea sigiliilor la sate. în schimb, aici sigiliile săteşti sunt cu mult mai vechi, numărul lor crescând debordant după 1780, dar mai ales 1785. Acest lucru trebuie corelat, probabil, cu încercarea împăratului Iosif al II-lea de a şterge iobăgia prin patenta din august 1785. Apariţia sigiliilor săteşti constituie, totodată, o manifestare sigură a emancipării survenite şi în lumea satelor sub influenţa ideilor iluministe.

Din punct de vedere artistic ele sunt simple, uneori naive,