Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
Destin comun
La capătul unei vieţi... 71 Imi bat capul ce să le şi spun acestor oameni ? Eh, de unde să ştie ei ce se întâmpla cu mine ?... O privire este suficientă să-ţi dai seama din lucrarea unui începător, ce ascunde viitoml... Vai, de câte ori s-au înşelat, mult mai talentaţi şi mai experimentaţi decât mine. Nu aveam curajul să-mi spun părerea - dar să-l mai şi iau ca elev gratuit, de ce ?... Strigătele soţiei m-au trezit la realitate. Spunea că acum în miez de noapte nu se pot rezolva aceste lucruri. Toate-s bune şi frumoase... dar să vină mâine. Voi face tot ce-mi stă în putinţă... Foarte greu mi-am liniştit nevasta, când i-am povestit ce s-a petrecut în camera alăturată. Intre timp căruţa s-a întors în faţa casei. Am auzit cum cei doi au trecut sub fereastră şi mi-am imaginat cu câtă grijă priveau căruţa. Au grijă de marea valoare... au grijă de speranţele tatălui şi de visele fiului... Nu am ce face mâine îi voi ocoli. Se poate că săracul băiat a păţit ca mine la Cluj. L-au înţeles , dar nu l-au apreciat. Destin comun. A doua zi m-am închis în atelier astfel încât nimeni să nu bănuiască că sunt acolo. Toată ziua aveam emoţii din cauza vizitei. La un moment dat am auzit ceva la uşă. N-am deschis uşa cum nici mie nu mi s-a deschis în multe locuri în acea vreme. Da, da,... acesta este un destin comun cu săracul băiat maramureşan, visător. Din nou totul mergea prost . Eram în toamna lui 1921. Nu câştigam nimic, drept pentru care m-am apucat de olărit. Chiar de olărit, pentru că încă oale nu ştiam să fac. Dar am făcut ceramică la roată. Şi asta are povestea sa... într-o după masă urâtă, ploioasă, un om ciudat a sunat la mine acasă. Un om ciudat, în haine ciudate, la gât cu un papion mare negru. Arăta ca un artist... Dar se vedea că nu avusese timp să-şi completeze pagubele vestimentare produse de război. S-a prezentat, numindu-se Kudelász Károly. Spunea că a fost prizonier la ruşi împreună cu fostul meu elev, Tatz Kálmán, care i-a povestit multe despre mine. Da, Tatz Kálmán... speranţa mea. Moştenitorul tuturor cunoştinţelor mele. Cu un viitor promiţător şi glorios... Căruia la propunerea mea, oraşul i-a acordat o bursă în străinătate. Cel care speram că va răsplăti din plin gestul oraşului. Pe care în 1916 războiul l-a smuls de sub oblăduirea mea. De atunci nu l-am mai văzut, şi nu mai ştiu de el nimic... Mi-aduc aminte cum l-am condus la gară. Eram acasă cu o învoire de 14 zile. Trebuia să se înroleze la Ujgorod. I-am
