Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
2 decembrie 1912, Paris
60 Aurel Popp de predare) se vor arăta de la sine, pe parcursul cursului, după nevoi şi posibilităţi45. 2 DECEMBRIE 1912, PARIS. Ninge. îmi acoperă deja pălăria, încet sufletul îmi este îngreunat de aerul rece, cu burniţă. Este seară. O seară inimoasă de iarnă. Mă plimb singur pe bulevardul Saint Michel, de parcă m-ar mâna un foc. Mă cuprinde o senzaţie de rece, mai rece ca zăpada sau ca gheaţa. Pe faţă nu o simt, dar acolo, în interior mi-e foarte frig... Pe drum sunt oameni mulţi, de se ating unul de altul. Sunt veseli si cheflii, parcă mai mult ca în alte dăţi. Amintirea lui Messia nu le produce melancolie. Dar acela căruia totuşi, i se întâmplă acest lucru, se retrage într-o dugheană. Păşesc în zăpada apoasă. Privesc mulţimea plină de distracţii copilăreşti. Strada şi trotuarul sunt pline de rămăşiţele de jucării, resturi de beteală, de mâncare. Oamenii merg agale, colcăind în gunoiul ce le ajunge la gleznă. Strigă, fac gălăgie, căutând şi cumpărând acele lucruri care le produc bucurie lor, sau celor dragi. Nu înţeleg această zarvă şi hărmălaie... înaintez cu sufletul zdruncinat. Şi cu cât mă amestec mai mult în mulţimea entuziastă , cu atât mai mult simt durerea produsă de singurătate. Apoi, mă cuprinde şi pe mine iureşul mulţimii. Merg şi eu printre ei, căutând distracţia, căutând să uit de cei de-acasă, să-mi uit singurătatea, să uit de mine însumi. Nimeresc la un cinematograf unde rulează ceva cu o temă adecvată. Mă uit. Este o istorioară şablon. Mama părăsită, aşteaptă împreună cu copiii ca tatăl să se întoarcă [...]. In locuinţa rece le este frig. Tatăl rătăceşte pe străzi, în disperare o ia spre Sena, gata să se arunce, când un bătrân inimos îl observă, îl reţine şi-l duce în palatul său. Ii dă o mulţime de cadouri, iar acum tatăl se grăbeşte spre casă, la mica lui familie înfrigurată. O istorioară sentimentală şi falsă. Dar cu toate acestea , ochii mi se înlăcrimează. Mă grăbesc să ies. Azi, orice amintire mă doare şi parcă singurătatea o simt înzecită. Obosit, mă aşez pe o bancă acoperită de zăpadă şi mă gândesc acasă. Zarva boemilor nu se aude până aici în grădina 45 în această scriere se pot observa exigenţele artistice ale lui Aurel Popp, atât faţă de cei ce fac arta cât şi faţă de cei ce o privesc, adică publicul; mai târziu aceste exigenţe faţă de artă, gusturi artistice, aprecieri desuete, prejudecăţi, devin şi mai tăioase, artistul pledând cu insistenţă pentru orientarea spre adevărata valoare
