Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
La capătul unei vieţi... 41 noi ne-am gândit la Székely Bertalan, faţă de care aveam o încredere şi o apreciere nemărginită. Odată când ne-am adunat pentru discuţii în jurul sobei, cred, dacă bine îmi aduc aminte, chiar eu am adus vorba, că toate ar fi altfel în această ţară dacă în parlament ar exista asemenea oameni ca şi maestrul nostru. Cine îl cunoştea pe Székely Bertalan, acela, asemenea mie, nu şi-l putea închipui altfel decât cu mucul de trabuc între dinţi, pe care îl scotea numai atunci când vroia să spună ceva important. M-a privit cu ochii săi de un albastru-verzui, şi-a scos trabucul dintre buze şi a spus: - “ Aţi văzut dumneavoastră apa Dunării când se topesc gheţurile ?” Am văzut. Desigur că am văzut. Da, - era răspunsul, şi atunci Székely Bertalan ne-a răspuns în felul următor” : - “ Ei, şi ce aţi văzut pe acea apă murdară ? “ Păi, am văzut plutind multe vechituri, bucăţi de mobilă, tot felul de boarfe, căpiţe, cai morţi, chiar şi oameni, deci tot felul de murdării pe care le ducea apa. - “ Ei, vedeţi , aşa-i că aţi văzut numai lucruri murdare pe suprafaţa apei, dar desigur ştiaţi că sub această murdărie, curge apa curată a Dunării, în paralel cu suprafaţa murdară. Aţi văzut şi faptul că, doar mă vedeţi în fiecare zi, viaţa mea curge în apa curată. Iar dumneavoastră doriţi să-mi bag capul încărunţit în apa murdară şi să-mi murdăresc onoarea ? Nu cred că-mi doriţi atâta rău, deci nu aşteptaţi dela mine un astfel de sacrificiu, pe care dumneavoastră mi -1 oferiţi în mod pripit...” Pentru a rămâne învăţătură pentm alţii, aş aminti şi acel episod prin care bătrânul nostru maestru ne-a trezit la realitate din crezul nostru că “ noi deja ştim să desenăm.” Şi aceasta a început tot cu ocazia acelor discuţii din pauze în jurul bătrânului. Careva dintre noi a afirmat ceva, din care reieşea că noi elevii maestmlui, ştim să desenăm. Desigur nici unul dintre noi nu am protestat, ci am clătinat din cap, de parcă doream să dovedim adevărul celor afirmate. Maestrul cum avea obiceiul în astfel de cazuri, trăgea un şluc două, din mucul său de trabuc, apoi scoţându-1 din gură, a spus: “ Ei, copiii mei, ia luaţi voi un carton sau o tablă de desen, aşezaţi pe el câte o hârtie , apoi vă aşezaţi separat în câte un colţ al atelierului, în mod comod, şi aşteptaţi ce vă spun, apucaţi-vă să desenaţi.”In câteva minute ne aflam aşezaţi în trei colţuri din atelier, cu hârtia pregătită şi cu cărbunele în mână. Bătrânul se plimba prin atelier şi ne-a spus: - “ Desenaţi fiecare dintre voi câte un cartof, “picioici”, cum se spune în părţile noastre din Ardeal.” Repede s-au terminat capodoperele şi le-am prezentat. Privea, privea, “bătrânul secui “ desenele, le tot învârtea, spunând: “Ei vedeţi, eu am prevăzut că nu ştiţi să desenaţi nici măcar un cartof. ” Fiecare
