Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
La capătul unei vieţi... 35 jandarmi al Burgului, după ce noi am plecat , abia făcuse doi-trei paşi pe aleile grădinii, a observat că soldaţii mei , unul după altul se întind pe burtă pe marginea bazinului, şi încep să scoată unul câte unul crapii din bazinul prinţului, crapi ce erau crescuţi acolo cu grijă, ca nişte flori. Atunci am observat şi eu acel bazin uriaş, care mişuna de peşte. Desigur nu a fost greu să scoţi acei doi-trei crapi...Dar deja fugea plutonierul la telefon, a chemat ofiţerul de serviciu al regimentului 51 şi anunţă profund revoltat ce s-a întâmplat cu peştii prinţului. Aveam presimţiri rele după cât de tare striga plutonierul şi am auzit parcă ceva , cum că cerea o nouă gardă, dar cât mai urgent... Ei Aurel, îmi spuneam, ţi-ai încheiat cariera militară. S-au sfârşit visurile napoleoniene... Şi aşteptam să-mi cadă pe cap lămpaşul lumii, ce dă viaţă vieţuitoarelor de pe Pământ... Sosise noua gardă, iar eu împreună cu soldaţii mei, arătând ca şi armatele lui Napoleon după înfrângerea de la Moscova, am fost conduşi la poartă şi fără salutare, lăsaţi pe drum. In cazarmă am fost puşi sub arest, iar dimineaţa căpitanul Nagy Gusztáv a pronunţat sentinţa: timp de treizeci de zile n-am văzut lumina soarelui... Camarazii mai voluntari spuneau că tot am ajuns mai bine decât Napoleon, după excursia făcută la Moscova... Majoritatea timpului liber l-am petrecut în muzee. Nu aveam nici o cunoştinţă în acel oraş imens, numai lucrările lui Rembrandt, Rubens, Velasquez şi ceilalţi pe care-i aşteptam demult să-i pot vedea în original. Aici am început să recunosc greutăţile chemării mele, aici au început suferinţele mele chinuitoare atunci când nu -mi reuşea ceva. De ce am ales aşa o carieră grea,când eu trebuia s-o ajut cât mai repede pe mama şi pe fraţii mei ! Această carieră este numai pentru acela care poate ajunge nu numai la Viena, dar şi la München, Berlin, Paris, Madrid, în toate acele locuri din lume, unde poate cunoaşte cele mai minunate lucruri ale spiritului uman. Pentru că tot ce am văzut în Italia pe mine nu m-a satisfăcut. Nu, pentru că am impresia, că ori de câte ori văd o capodoperă creată de demult, recunosc că este frumoasă, dar ziua de azi are alte cerinţe. în mine a trăit mereu mai puternic năzuinţa spre progres , decât admiraţia pentru trecut. Aşa cumva pot explica faptul că nici azi nu mă surprinde nimic din ce există în natură şi omul încă nu-1 cunoştea şi doar acum l-a descoperit că există. De pildă convorbirile de la distanţă bazate pe rezonanţa sunetelor, telefonul, şi alte noi descoperiri. înainte, înainte...mereu să priveşti înainte, iar în urmă numai pentru a lua la cunoştinţă că şi mai demult spiritul uman, talentul său şi
