Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
28 Aurel Popp cascată privind vreun monument sau tablou, în faţa căruia îşi etala cunoştinţele sale extraordinare, dar acest lucru pe mine, sincer să fiu, nu mă prea interesa. Valoarea acelor monumente care-mi plăceau mie cel mai mult, nu necesitau explicaţii pe care să le aud de la altul, deoarece valorile artistice interioare ale majorităţii acestor monumente nu se pot povesti, ele se pot numai simţi. Nu am comentat nimic în faţa bătrânului Pasteiner, dimpotrivă, mi-a trecut prin minte ceva extraordinar, ceva la care nu am avut la început curajul să mă gândesc în mod hotărât... Dar, doamne , cum ocazia naşte hoţul, iată şi gândurile mele extraordinare s-au născut tot aşa, mă gândeam că eu, care mă aflu în Italia, unde sunt atâtea lucmri frumoase şi minunate, stau şi-mi pierd vremea lângă bătrânul profesor Pasteiner zi de zi, ascultând de dimineaţă până seara aprecierile şablon, făcute despre una-alta, despre pictorii Cimabue, Giotto, Perugino şi mulţi alţii, faţă de aptitudinile cărora îmi scot pălăria, dar...dar ! Eu nu de aceştia aveam nevoie, ci de altceva, ce se afla mai aproape de sufletul meu, de conştiinţa mea, de marile mele visuri, pe care nici nu le puteam exprima. Nu am spus nimănui şi nici nu puteam să spun ce mă frământa, deoarece dacă aş spune ori mă vor râde, ori mă vor spune bătrânului nostru profesor şi atunci s-a terminat cu planul meu , care se apropia de realizare. Retrăgându-mă să nu mă observe nimeni, am început să studiez harta: cum şi încotro aş putea ajunge la Roma. Măcar până la Orvieto, să pot vedea ceva lucrări de Michelangelo. Nu pot da socoteală cum m-am hotărât să mă apuc de călătoria aceasta deoarece, m-am dezmeticit doar când eram pe drum. Seara ,când am obosit, m-am retras în vreo căpiţă, sau şură şi în a şasea zi am văzut turnurile oraşului Orvieto cu casele sale netencuite. O zi am stat la Orvieto, dar si aceasta în catedrală, unde în sfârşit am putut să mă minunez în faţa uriaşei picturi a lui Michelangelo, Judecata de apoi. Ce a ramas în mine din cele pictate de Michelangelo pe perete, nu pot să spun. A doua zi în zori am pornit la drum din nou pe jos, până la Ancona. Acest drum semăna cu soarta mea de dinainte de a ajunge acolo. Viaţa îmi era numai portocale şi lămâi şi desigur polenta, acea lipie nesănătoasă, pe care stomacul nostru o primea foarte greu. Dar eram tânăr şi vioi, iar picioarele mele aşa înghiţeau kilometrii de parcă aş fi fost maratonist. Ca o poveste visată mai de demult, aşa mi-a fost drumul până la Ancona. Mereu îmi calculam timpul, nu cumva să întârzii vaporul, pentru că apoi voi întârzia şi termenele examenelor. Am slăbit, dar nici nu
