Ciubotă, Viorel - Nicolescu, Gheorge - Ţucă, Cornel (szerk.): Jurnal de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921) 2. (Satu Mare, 1998)
Lingvistică şi etnografie / Sprachwissenschaft und Volkskunde / Nyelvészet és néprajz - Contact lingvistic: iterferete, bilingvism / Sprachkontakt, Interferenzen, Zweisprachigkeit / Nyelvi kontaktus, interferencia-jelenségek, kétnyelvűség
324 Maria Király, Valeria Nistor bulgari, cehi, slovaci şi altele. Această convieţuire a dus, în mod firesc, la apariţia bi-(tri-, pluri-) lingvismului: fiind în relaţii economice, culturale şi sociale, vorbitorii diverselor limbi în multe cazuri au învăţat limba vecinilor sau a prietenilor, partenerilor. 2. Ancheta am efectuat-o, discutând cu 78 de subiecţi de vârstă diferită: între 20-30 ani (46 subiecţi); între 30-40 ani (6 subiecţi); între 40-60 ani (26 subiecţi)1*. în condiţiile noastre, bilingvismul — în funcţie de compoziţia naţională a locuitorilor din această zonă — se conturează în felul următor: maghiar-român, german-român, sârbo-român, ucrainean/rus-român, bulgar/ ceh/ slovac-român şi invers. La aceste situaţii în ultimii ani se adaugă, ca a treia limbă, engleza, care se vorbeşte cu uşurinţă de tânăra generaţie; acest fapt se datorează pătrunderii ei în toate domeniile de activitate, influenţei emisiunilor de televiziune, precum şi interesului manifestat de tineret pentru tot ce este de provenienţă anglo-americană. Astfel, în numeroase cazuri se ajunge la rezultate semnificative, la un asemenea nivel de cunoaştere a limbii engleze (învăţate doar la şcoală şi, eventual, la meditaţii), încât vorbitorul gândeşte în engleză şi redactează lucrări cu uşurinţă în această limbă (vezi în ancheta noastră 7,71%). La copiii proveniţi din familii mixte se conturează mai multe situaţii: a) ambele limbi sunt cunoscute în egală măsură (copiii au şi declarat în chestionar că au „două limbi materne” - 7,40%); b) una din limbile părinţilor se cunoaşte foarte bine - la nivel de „citit, scris, vorbit”, iar cealaltă doar la nivel de „conversaţie cotidiană”; c) copilul ştie doar una din limbile părinţilor, aceea care, de obicei, se vorbeşte acasă, iar cunoştinţele din a doua limbă (însuşită de multe ori de la bunici) nu sunt solide. Cea de-a doua limbă, de regulă, se însuşeşte: 1. în familie (3,70%); 2. la şcoală (14,81%); 3. la facultate (11,11%); 4. la şcoală şi la meditaţii (uneori şi la TV) (22,22%); 5. la şcoală şi la facultate (11,11%); 6. la şcoală, facultate şi în familie (81,48%)8 9; 7. la studii sau la specializări în altă ţară (11,11%). 8 Constatările noastre se referă la categoria vorbitorilor bilingvi culţi, de regulă filologi, medici, psihologi. Vezi delimitarea bilingvismului în bilingvismul vorbitorilor culţi şi bilingvismul vorbitorilor obişnuiţi, în Tratat de lingvistică generală, p. 527. Primul aspect este denumit şi diglosie (diglotism) în special de către profesorul belgian Van Loey şi de către sociolingviştii americani (Vezi ARMAND BoiLEAU, L'acte de language citez l’individu bilingue, în Melanges Fohalle, Gemblaux [1969], p. 53, apud Tratat..., p. 527. 9 Acest procent include şi pe cei care au indicat separat familia, separat şcoala, respectiv facultatea pentru precizarea împrejurărilor în care au învăţat cea de-a doua limbă.
