Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
96 Adrian Andrei RUSU primei categorii de slujbaşi (nobili condiţionări), nu însă la capitolul esenţelor. In această situaţie ar fi cu totul nefiresc să menţinem, doar pentru români, scenarii care s-ar fi derulat doar din secolul al XIV-lea şi cu implicarea unor colonizări masive sincrone. Cel mai evident este felul în care Maramureşul ar fi fost de tratat, dacă el ar fi fost populat sub control regal direct, abia după limita anului 1300, adică dincolo de perioada istorică în care se instituiseră grupurile de nobili condiţionări. Din analiza de mai sus rezultă că românilor li s-a aplicat o formulă generală de legătură cu cetăţile / puterea centrală, care a fost concepută probabil în cursul secolului al XII-lea (dacă nu chiar cu un veac mai devreme!). Cu cât ar fi venit mai târziu în regat, aceiaşi români nu aveau de ce să fie trataţi de către oficialitate cu impuneri de relaţii desuete şi mai puţin eficiente. Căci, în definitiv, nobilimea „necondiţionară” (deplină) era mai legată de rege şi, în nici un caz, nu am putea socoti că soluţiile vechi erau mai convenabile economic. Aceasta pentru că, aşa cum au arătat-o sistematic cercetările colegilor maghiari din deceniile din urmă, castelaniile nu procurau venituri directe, ci doar intermediate, de care beneficiau slujbaşii marilor demnitari. Pentru secolul al XIV-lea, cu atât mai puţin, pentru că, tot atunci, sistemul condiţionărilor era din ce în ce mai restrâns, la scara întregului regat. Accentul pus pe ieşirea la lumină a unor frământări în care sunt implicaţi românii a fost comentat îndeobşte punctual, dar a fost deliberat transpus fie ca o dovadă a condiţiei lor de „tulburători” cronici ai societăţii56, fie ca o manifestare a contradicţiilor de clasă57 (stări). Ambele explicaţii implicau încărcături de confruntări etnice. Singura motivaţie generală a fost găsită în stările generale ale timpului. La acestea ar trebuie să adăugăm, în sfârşit, o alta, de natură sociologică: infracţionalitatea este direct proporţională cu numărul populaţiei, dar şi cu sărăcia şi lipsa elitelor moderatoare (atât laice, cât şi bisericeşti). Dacă acceptăm poziţia descrisă mai sus, atunci nimic nu ne poate împiedica să nu fim surprinşi dacă i-am descoperii pe români şi în poziţia de lideri ai castelaniilor. La un moment dat, Ştefan Pascu crezuse că loan, fiul lui Nicolae de Binţinţi (astăzi Aurel Vlaicu), castelan de Haţeg, la 1390, fusese un cnez58. Am făcut greşeala să-l credem59. Tot castelan român a fost bănuit a 56 în istoriografia maghiară dusă la „performanţă” de către Doc. Valachorum. Prima critică serioasă a fost formulată deja de către I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Âge, Sibiu, 1944, p. 93-101 (cap. VII. Moeurs balkaniques ou élhique féodale?). 57 Şt. Pascu, Răscoalele (ărăneşti din Transilvania medievală, Cluj, 1963, transferat apoi în toate lucrările de sinteză la care a fost singur autor ori coautor, până la contribuţia sa post mortem din ultimul tratat academic al Istoriei Românilor. 58 Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, in Studii şi cercetări de istorie, Cluj, VIII (1957), p. 35. 59 A. A. Rusu, Castelani din Transilvania în secolele XII1-X1V, in AHA Cluj, 22 (1975), p. 75 (în continuare, A. A. Rusu, Castelani). Greşelile sunt mai multe: personajul este confundat cu
