Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Adrian Andrei Rusu: Românii din Regatul Ungariei şi cetăţile medievale. (Privire specială asupra secolelor XIII-XIV)
86 Adrian Andrei R.USU politică de colonizare, întreprinsă de către regii maghiari, care avea drept scop înzestrarea demografică a unor teritorii mai mult ori mai puţin pustii. Aceeaşi politică ar fi fost secondată apoi de magnaţi ai bisericii sau unii mari nobili, cu deosebirea că, în cazul lor, asocierea cu cetăţile a fost proporţionată de gradul de deţinere al acelora. Iniţial, deşi sugerată ca fiind posibilă, calitatea românilor de a fi fost şi iobagi de castre sau apărători de cetăţi, a fost admisă doar la nivelul oamenilor castrelor (castrenses)*. Această sugestie privind raporturile de inferioritate ale românilor medievali cu cetăţile s-a consolidat temeinic în cursul secolului al XIX-lea. Cele două planuri, social şi etnic, erau intim împletite şi se motivau reciproc. Este adevărat că şi istoriografia maghiară a alimentat mereu şi cu mare insistenţă acest clişeu. El deservea minunat ideea potrivit căreia românii medievali au fost, primordial, nişte colonişti regali, apoi ai tuturor celorlalte mari domenii din aria estică a statului. Pentru toate categoriile de colonizatori, pământurile cetăţilor regale, deja construite, erau locul cel mai potrivit pentru instalat români* 4 5. Asocierea românilor cu cetăţile, în aceşti termeni, a avut o persistenţă dintre cele mai rezistente6. Nu doar istoriografia maghiară a crezut în această construcţie ipotetică. Ea a fost crezută şi în mediile intelectuale româneşti care nu erau capabile să se alinieze unei dispute ştiinţific competitive7. Pe de altă parte, „linia de apărare” enunţată de către George Bariţiu a rezistat, la fel de romantic, în epoca interbelică8. Dar prefigurarea unor soluţii ceva mai puţin sumbre (în fond, excesiv de limitative) se contura. Definirea „epocii militare”, apărută la Nicolae Densuşianu, avea serioase tangenţe cu aceeaşi relaţie cu cetăţile. loan Bogdan a păşit şi mai departe în periferizarea subiectului, considerând orice formulă „impură” a cnezimii ca o degradare sau ieşire din Geschichte, Literatur und alle Denk- und Merkwürdigkeiten Siebenbürgens, Kronstadt, 2 (1846), p. 286-335. 4 Vezi analiza Mariéi Holban, în voi. Din cronica relaţiilor româno-maghiare în secolele XIIIXIV. Bucureşti, 1981, p. 214 şi urm. (în continuare Relaţii româno-maghiare). 5 Forma cea mai radicală însoţeşte ediţia de documente Documenta historiam Valachorum in Hungária illustrantia usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941 (în continuare Doc. Valachorum). 6 I. Tóth Z., Magyarok és románok. Budapest, 1966, p. 89; Benkő E., in vol. Korai magyar történeti lexikon (9-14 század) (ín continuare KMTL). Budapest, 1994, p. 380-381. Ín istoriografia maghiară de astăzi consensul este că românii şi-au făcut apariţia, cel mai devreme, din secolul al XII-lea şi au imigrat masiv în secolul următor. 7 Pentru reacţiile româneşti vezi art. nostru L 'étude des châteaux en Transylvanie: la castellogie roumaine á l'époque du romantisme, in RRH, XVIII (1979), nr. l,p. 161 şi urm. 8 Să-l cităm pe Şt. Meteş, Contribuţii nouă privitoare la situaţia agrară a românilor de pe teritoriul cetăţilor regale-fiscale din Transilvania, in voi. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 264: „La gloria lor [a cetăţilor, n. n] ca şi la tragica lor decădere şi mină, ţăranul român a fost nu numai martor îndurerat, ci susţinătorul lor de pretutindeni şi totdeauna, prin munca şi vitejia lui necruţătoare”.
