Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Zsigmond Jakó: Publicarea izvoareor transilvănene în ultima jumătate de veac
28 Zsigmondi Jakó cotidiene, mărunte. Creşterea practicii scrierii s-a produs într-un ritm susţinut, sporind şi numărul actelor - izvoarelor - scrise, din care mii de exemplare sau păstrat până astăzi. De la curţile principelui şi ale nobilimii, până la gospodăriile ţăranilor liberi din Secuime, este folosită limba maghiară, în vreme ce, în rândul burgheziei orăşeneşti şi ale ţăranilor din zona săsească se difuzează scrisul în limba germană. Schimbarea produsă în practica scrierii a fost sesizată şi de voievozii şi dregătorii din Moldova şi Ţara Românească, determinându-i să abandoneze latina în favoarea maghiarei şi în corespondenţa lor cu oraşele săseşti, din a doua jumătate a secolului al XVI- lea. Aceste schimbări lingvistice, precum şi creşterea cantitativă rapidă pot fi sesizate şi în cazul izvoarelor narative (cronici, memorii). Schimbările produse în situaţia izvoarelor nu creează greutăţi speciale pentru cercetarea maghiară şi germană. Cea română, însă, este pusă în faţa unei dileme: dacă este continuată practica traducerii integrale a documentelor, schimbările lingvistice şi explozia cantitativă vor avea drept consecinţă faptul că, în timp util, va fi accesibil doar un fragment minuscul din baza informaţională a Transilvaniei pentru secolele XVI-XVIII. Dacă, în schimb, se renunţă la traducerea în limbă română, bariera lingvistică se va menţine, împreună cu întrebarea: care să fie metoda viabilă pentru ca istoriografia română să poată participa la cercetarea trecutului transilvan, cunoscând integral sursele păstrate? Problema necesită rezolvare urgentă, deoarece cea mai dezavantajată de această situaţie este chiar ştiinţa românească. Neobservarea problemei, probabil, este rodul mentalităţii de secol XIX, caracterizată prin amestecul obiectivelor politice şi ştiinţifice. Prelucrarea izvoarelor din perioada principatului (1542-1711) - favorizată mai devreme de istoricii maghiari - a suferit, poate, cel mai mult în deceniile dictaturii. Marile serii de publicaţii - începute în secolul al XIX-lea - care prezentau documentele privind istoria politică a statului transilvan au fost întrerupte după 1918. Numai diplomatarul secuiesc a fost reluat în 1983, datorită faptului că puterea politică de atunci a găsit de cuviinţă să considere secuimea ca o naţionalitate aparte13. Republicarea modernă, în ţară, a izvoarelor narative bogate din epocă, însă, nici nu putea să ajungă pe ordinea de zi. In pofida aşteptărilor serioase din partea publicului, populaţia minoritară nu putea să citească despre propria istorie nici măcar de la istoricii din secolul al XVII-lea. Era posibilă, însă, într-o măsură mai mare, publicarea - în seria populară de Cărţi Albe a Editurii Kriterion - a lucrărilor unor personalităţi culturale14. Astfel, republicarea celor mai importante lucrări memorialistice 13 Demény L. - Pataki J. - Tüdős Kinga, Székely oklevéltár, Új sorozat, I—III, Udvarhelyszéki törvénykezési jegyzőkönyvek, 1569-1600, Bukarest, 1983-1994; Demény L., Székely oklevéltár, Új sorozat, IW-Wl, Székely népességösszeírások, 1575-1653, Bukarest, 1998-2000. 14 Seria numită după copertă Cărţi Albe, a fost creată, iniţial, pentru publicarea izvoarelor narative. Pe parcurs, prin forţa împrejurărilor, conţinutul a devenit mixt. Din volumele apărute
