Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2003-2004 (7-8. évfolyam, 1-2. szám)
Ioan Aurel Pop: Între Habsburgi şi Otomani: Transilvania la mijlocul secolului al XVI-lea
împărătesc şi oameni demni de încredere aleşi de cei doi voievozi români şi se va convoca adunarea generală a nobililor, împreună cu care să se decidă ce era de făcut, conform voinţei sultanului. La porunca lui Soliman de a da detalii despre soarta lui loan Sigismund şi a mamei sale, “locuitorii” scriu că “omul lor” le-a lăsat cu bine pe “majestăţile lor” în Polonia, la Cestohova şi că între timp trebuie să fi ajuns la Cracovia. Mai adaugă expeditorii scrisorii că cei doi suverani l-au tiimis pe Petru Petrovici în Ungaria şi că acesta s-ar afla cu armata în cetăţile de peste Tisa ajunse sub puterea sultanului şi a transilvănenilor, că toţi cei ce nu se tem de porunca, puterea şi ura sultanului vor fi siliţi să se supună cu forţa. Spre final, se dau din nou asigurări de credinţă veşnică faţă de sultan, căruia i se fac cele mai generoase urări. Ultimele două texte provin din 1556, anul de sfârşit al dominaţiei austriece, an în care, prin efortul conjugat al sultanului, stărilor, oştilor lui Petru Petrovici şi armatelor domnilor români, se revine la suzeranitatea otomană asupra Transilvaniei. în septembrie 1556, dieta de la Sebeş l-a recunoscut pe loan Sigismund drept principe al ţării, care şi-a preluat efectiv tronul ocrotit de trupele lui Alexandru Lăpuşneanu, principele Moldovei şi Pătraşcu ce! Bun, principele Ţării Româneşti. Până la acest final, când soarta Transilvaniei era deja decisă pe câmpul de luptă, Ferdinand de Habsburg a încercat să iasă cât mai onorabil din încurcătură. Textele din 1556 stau mărturie în acest sens. Este vorba despre o scrisoare a Habsburgului către sultan (doc. nr. 5) şi de un extras al scrisorii solilor imperiali la Poartă, care au tratat recunoaşterea oficială a noului statut al Transilvaniei. Cele două texte au, în linii mari, acelaşi conţinut, cuprinzând “dorinţele” minimale ale lui Ferdinand, formulate către sultan, în împrejurările predării ţării către loan Sigismund şi mama sa. “Regele romanilor”, dornic şi acum de mare amiciţie cu Soliman, roagă să fie scuzat că nu putuse satisface mai înainte cererile sultanului privind Transilvania. Acum însă, după ocuparea ţării pe cale armată de fidelii lui Soliman, Ferdinand e gata să predea şi cetăţile pe care le mai deţine, dacă i se îndeplinesc câteva cereri, anume să-i fie redate cele două ducate din Silezia (ce fuseseră dăruite celor doi Zapolya ca recompensă pentru Transilvania), să fie lăsaţi slujitorii lui din cetăţi şi fidelii lui ţinuţi captivi, oriunde ar fi, să iasă liber şi nevătămaţi din Transilvania, împreună cu familiile lor şi cu aparatele de război ale imperialilor, să fie silit Petrovici să-i restituie grabnic cetatea Muncaci (azi Mukaeevo, în Ucraina). Urmează “sincere” asigurări şi speranţe de pace, inclusiv în numele principilor creştini, preocupaţi de securitatea supuşilor şi de soarta ţărilor lor. Dincolo de formulele diplomatice şi protocolare, aceste înscrisuri din arhivele veneţiene conţin detalii importante despre situaţia Transilvaniei în anii temporarei dominaţii imperiale (1551-1556). Se desprind din ele anumite constatări interesante: ambii pretendenţi externi asupra Transilvaniei invocă, Intre Habsburgi şi Otomani: Transilvania la mijlocul secolului al XVI-lea 149
