Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Aspecte ale politicii confesionale a Principatului calvin faţă de români 119 quinque conditiones Episcopatus Walachicalis sibi collati Serenissimo quondam Domino Principi Gabrieli praedecessori nostro compromissas ille se semper observare et adimplere conetur et debeat, dependentiamque ab orthodoxo Hungaricalium ecclesiarum Superintendente habeat”19 20. Cea de-a doua datează din 22 septembrie 1640“°, fiind imediat posterioară morţii vlădicăi Ghenadie şi gândită ca un element fundamental al debutului păstoriei viitorului său urmaş. A treia o cunoaştem din actul de confirmare a vlădicăi Simion Ştefan, datat 10 octombrie 1643, şi e posibil să constituie o remaniere, mai acceptabilă pentru români, a celei anterioare, suferind însă de lipsă de precizie în ceea ce priveşte formularea pretenţiilor reformatoare21. A patra versiune a programului de convertire aparţine unui moment de criză politică: trădat de vlădica Sava Brancovici, care a optat pentru Gheorghe Rákóczi II, principele Acaţiu Barcsai l-a demis şi l-a înlocuit cu călugărul rus Gheorghe de Putivlia. Cu acest prilej, neavând probabil la îndemână mai vechiul formular cuprinzând condiţiile de reformare a Bisericii româneşti, programul de convertire a fost regândit, rămânând în esenţă acelaşi, dar adăugându-i-se anumite detalii referitoare la numirea şi controlul clerului care nu se regăsesc în celelalte versiuni22. Ultima dintre ele a fost ocazionată de o solicitare a superintendentului Kovásznai Péter din 20 februarie 1669 de a se reconfirma actul din 15 ianuarie 1608, referitor la privilegiile preoţilor români trecuţi la Calvinism, şi cel din 10 octombrie 1643, prilej cu care acesta din urmă a fost amplificat, adăugându-i-se de fapt exact programul iniţial, la care în 1643 s-a renunţat fie sub presiunea evenimentelor care au marcat atunci evoluţia Bisericii româneşti legate de demiterea vlădicăi Ilie Iorest, fie pentru că partial era deja materializat (tipografia începuse să funcţioneze, fusese deja editat Catehismul); restul prevederilor fiind doar o chestiune de timp până să devină, la rândul lor, realitate23. Prima sa versiune, aparţinând superintendentului Keserűi Dajka János şi impusă vlădicăi Ghenadie Bradi, preluată integral în cea de-a doua şi reactualizată odată cu alcătuirea celei de-a cincea versiuni, conţinea în esenţă toate elementele necesare unei catehizări eficiente, cu condiţia ca fiecare dintre ele să se fi constituit într-un sistem, iar generalizarea şi aplicarea lor să fi fost urmărite îndeaproape. O reţea de şcoli, o tipografie activă, învăţarea rugăciunilor cotidiene şi a Catehismului, utilizarea limbii române ca limbă liturgică şi subordonarea faţă de superintendentul maghiar ar fi avut, cu siguranţă, un considerabil impact asupra vieţii religioase a românilor. Acest proiect ambiţios era însă imposibil de aplicat în condiţiile veacului al XVII-lea: şcoala a rămas o prezenţă rarisimă în lumea românească; tipografia s-a urnit greu şi, chiar dacă a dat capodopere, activitatea sa a fost limitată atât în ceea ce priveşte conţinutul, restrâns la textele scripturistice, la Catehism şi la cărţile de slujbă, cât şi cantitativ, ea însumând doar zece titluri, 19 I. Lupaş, op. cit., p. 198. 20 Ibidem, p. 207-209. 21 Vezi Anexa II. 22 Vezi Anexa XI. 23 Vezi Anexa XIV.
