Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Convertirea la catolicism a românilor din zona Beiuşului 89 Apropierile fonetice şi faptul că scrisoarea e adresată şi episcopului de Oradea ar putea pleda pentru această ipoteză, dar, în ce ne priveşte, optăm pentru o arie mai largă, în care intră şi alte ţinuturi româneşti40. Cunoaştem şi alte nume de români localnici care au îmbrăţişat catolicismul. Unul e consemnat într-un act provenit de la papa Martin V. La 4 octombrie 1423 papa îi acordă indulgenţă plenară lui Balk Boch, voievodul din Beiuş (dilectus filius Balk Boch, wayvoda de Billinis, laicus Waradien. dioecesis)41. Nu ştim cine era acest personaj. Probabil era descendent al familiei voievodului atestat în 136342, în cadrul căreia erau prezente numele pe care le poartă voievodul din 1423. Sigur e faptul că Balk Boch nu era originar din târgul Beiuş, întrucât aici nu locuiau români, ci dintr-unul din satele din zonă. El va fi îndeplinit în acel moment funcţia de voievod la nivelul domeniului (districtului), ales din rândul cnezilor şi subordonat stăpânului feudal care era episcopul de Oradea. Nu ni se spune nimic în legătură cu convertirea personajului, nici data când aceasta a avut loc. Apartenenţa lui la biserica catolică este însă clară. Dacă e să judecăm după raritatea unor astfel de atestări, înseamnă că trecerile la catolicism au fost rare în rândul românilor din districtul Beiuş. In privinţa păstrării confesiunii răsăritene, regiunea a fost deosebit de conservatoare, dacă o comparăm cu Banatul, Haţegul sau alte zone unde, datorită unui complex de factori, s-a ajuns ca elita românească, parţial sau chiar în totalitate, să îmbrăţişeze catolicismul4’. împrejurările de istorie socială pot explica de ce în zona Beiuşului nu s-a produs o catolicizare câtuşi de cât însemnată. Dată fiind relaţia specială a satelor şi oamenilor de aici cu episcopia de Oradea, elita românească locală nu a parcurs etapele de afirmare socială pe care le-au cunoscut românii din alte regiuni ale regatului medieval ungar. In secolele al XIV-lea şi al XV-lea voievozii şi cnezii români din zona Beiuşului nu au urcat pe treapta nobiliară, prin dobândirea de diplome regale. Episcopii au dat uneori diplome unor voievozi, unde se consemnează acordarea sau recunoaşterea unor privilegii, chiar stăpânirea unor sate. “Înnobilările” - cum impropriu au fost numite aceste gesturi44 - nu au însemnat însă dobândirea de către donatari a titlului nobiliar. Convertirea la 40 Contraargument la localizarea în Bihor a personajelor menţionate ar fi faptul că pentru mijlocul secolului al XIV-lea nu avem ştiri despre vreo acţiune desfăşurată aici de călugării franciscani, pe seama cărora sunt puse respectivele succese. De aceea am preferat localizarea lui Ladislau de Bivinis la Biniş, în Banat: V. Achim, Voievozii în districtele româneşti din Banat, în idem, Banatul în evul mediu. Studii, Buc., 2000, p. 102-105. Această localizare a fost făcută mai devreme de către P. Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în AII Cluj, VII (1964), p. 323-324. 41 Acta Martini P.P. V, nr. 255, p. 669. 42 Vezi nota 33. Documentul din 1363 îi are ca protagonişti pe loan, voievodul de Beiuş, şi fraţii săi Boch şi Bale, pe de o parte, şi Nicolae, fiul lui Cândea de Zlatna şi fraţii săi, pe de altă parte. 43 Situaţia catolicismului la românii din aceste zone îndeosebi la V. Achim, Catolicismul la românii din Banat în evul mediu, în idem, Banatul în evul mediu, p. 145-160; Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 20-62; idem, loan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Cluj-Napoca, 1999, p. 77-127. 44 C. Pavel, op. cit., p. 66-68; Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, III, p. 460-461.
