Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Convertirea la catolicism a românilor din zona Beiuşului 85 papale din 1332-133712. Parohia ţinea, împreună cu câteva sate din vecinătate, de arhidiaconatul de Homorod. în anii 1332-1337 a plătit dijma într-un cuantum obişnuit pentru târguri1 Biserica din localitate este amintită în anul 1413, când episcopul de Oradea, Andrei (Andrea dei Scolari), confirmă privilegiul mai vechi al scoaterii preoţilor bisericii din Beiuş de sub jurisdicţia arhidiaconului de Homorod: “[...] Ecclesiam Sacratissime Virginis Agathae in ciuitate Ecclesiae nostrae Belényes constructam per Venerabiles Patres, praedecessores nostros a tempore, cuius memoria non existit, ab omni iure A[rchi] Diaconali, exceptis homicidiis, fuisse exemptam, penitus et intactam et immunem redditam”14. Este biserica cu hramul Sfânta Agatha, despre care se vorbeşte şi în documentele emise la Roma în 1421. Aici se precizează şi faptul că e biserică parohială, deservind deci comunitatea oraşului. în documentele noastre biserica este prezentată ca fiind în construcţie. în realitate, având de-a face cu o biserică mai veche, nu putea fi vorba decât de reparaţii sau de o refacere. La Beiuş a existat, ce e drept, în acea epocă, o biserică nou construită, dar aceasta nu a fost biserica menţionată în 1421. Episcopul Andrei a construit în anul 1417, pe o colină de la marginea oraşului, o biserică cu două turle, ridicată pe locul unei biserici mai vechi15. Ruinele acestei biserici se mai vedeau în urmă cu aproximativ un secol în cimitirul catolic din Beiuş16. 4. în documentul din 1421 românii sunt menţionaţi explicit când e vorba de satele din împrejurimile Beiuşului. Beneficiile pe care urma să le obţină biserica cu hramul Sfânta Agatha urmau să fie folosite şi pentru mai rapida convertire la catolicism a acestor schismatici. Credem însă că şi menţionarea în prima parte a documentului a convertirii recente la catolicism a locuitorilor Beiuşului se referă tot la români, chiar dacă ei nu sunt menţionaţi cu numele lor etnic. Nu avem nici un indiciu al prezenţei vreunei erezii la Beiuş, caz în care am putea accepta o reîntoarcere la catolicism în 1421 sau ceva mai devreme. Dacă a fost vorba de români, atunci informaţia din document nu priveşte Beiuşul. Românii a căror convertire la catolicism o doreau petiţionarii erau din regiunea înconjurătoare. Cele 83 de sate româneşti amintite erau, cu siguranţă, satele domeniului Beiuş. Domeniul a aparţinut episcopiei catolice de Oradea probabil din anul 1247, când regele Bela IV a donat episcopiei întreagă această zonă de pe Crişul Negru, considerată ca un domeniu unitar17. La secularizarea averilor episcopiei, în 1556, 12 Monumenta Vaticana historiam regni Hungáriáé illustrantia, i: Rationes collectorum pontificiorum in Hungária. 1281-1375. Bp.. 1887, nr. III, p. 41, 59, 68, 74, 87; DIR. C, veac XIV, III, nr. 56, p. 41, 68. 83. 94. 116. 13 Cf. Györffy Gy., loc. cit. 14 Codex diplomaticus Hungáriáé ecclesiasticus ac civilis, ed. Fejér Gy.. X/5, Buda, 1842, nr. 196, 439-441 (ín continuare; Fejér). Vezi şi Bunyitay V., op. cit.. Ill, p. 349-350 cu n. 2. 15 Cf. C. Pavel, op. cit., p. 48, care trimite la I. A. Keresztúri, Descriptio fundationis ac vicissitudinum Episcopatus et Capituli M. Varadiensis, I, M.-Varadini, 1806, p. 200-202. 16 Descrierea ruinelor bisericii din Beiuş la Bunyitay V., op. cit., III, p. 350-352. Vezi şi C. Pavel, op. cit., p. 76-77. 17 R. Popa, Ţara Beiuşului, în Magazin istoric, XIX (1985) nr. 7, p. 20.
