Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Cuprins
ENGEL PÁL (1938 - 2001) In memoriam Şi istoricii au fost ori vor fi mereu oameni! Ei nu se nasc pur şi simplu, ci se formează, scriu ca să fie recunoscuţi ca atare, cu convingerea că lucrul este necesar, apoi dispar în aluatul spiritual pe care l-au frământat. Este o normală întoarcere în istorie ... In 1980, încercam ca turist să ajung acolo unde baştina nu avea motivaţii oficiale să mă trimită. Aproape îngrozit de ceea ce mă putea aştepta, în replică la aparentul război istoriografie care era trâmbiţat în România, începeam să mă acomodez cu o normalitate neştiută pe viu. Da, războiul exista, însă numai la cheremul şi în exprimarea frustraţilor. O parte din cealaltă faţă a lucrurilor (care contau cu adevărat) aveam să o regăsesc însă cu ajutorul unui om care a venit el în întâmpinarea mea: mă cunoştea din scrierile de debut, îl interesam. S-a prezentat simplu: Engel Pál. Era bibliotecar al Poştei şi istoric medievist. Deja lăsase o amprentă care se numea Raportul dintre puterea regală şi aristocraţie în vremea lui Sigismund [de Luxemburg] (Budapesta, 1977). Numai cine nu cunoaşte cu adevărat marile necesităţi ale istoriografiei medievistice din peticul de hartă pe care ne situăm, nu ar putea vedea în acest debut de carte decât o prelungită abordare pozitivistă. Era, în fapt, consecinţa atingerii performanţei de cunoaştere integrală a materialului arhivistic moştenit de la o epocă determinată. Manevrarea acestei dominate informaţii l-a îndreptat deja către direcţii pe care avea să le urmeze până la eclipsa vieţii: repertoriul istorico-geografic, de o fidelitate rar atinsă de colegii săi, genealogia şi gruparea clanurilor nobiliare. A rezultat o geografie a politicii, dar a fost descoperit şi motorul funcţionalităţii ei: honor-ul, în condiţiile în care noţiunile de feudalism şi vasalitate beneficiară fuseseră, pe drept cuvânt, scoase ca inexistente în societatea Ungariei medievale. Mai atrăgea atenţia şi o judecată de o limpezime greu de tulburat, o cumpănire care nu avea nici un ecou al vreunei tragedii de familie, o memorie ieşită din standarde, secondată în manieră de pionier, de instrumentul electronic care astăzi este (aproape) o banalitate şi pentru Europa de Est. Fără ostentaţia la care cunoaşterea unui număr remarcabil de limbi i-ar fi dat poate dreptul, arăta în concret o altă coordonată care avea să-l domine: istoriografia de care se ocupa nu mai putea fi socotită un produs exclusiv al culturii maghiare, ci trebuia să devină rezultanta istoriografiilor care se ocupau, prin moştenire politică, de fostele teritorii ale regatului. După cartea menţionată a început să intre în făgaşul normal al cercetării instituţionalizate. La 1982 era integrat în Institutul de Istorie al Academiei Maghiare. Foarte repede a început apoi să urce trepte de profesiune şi recunoaştere. Când am reuşit să-l revăd, după claustrarea prelungită şi obligatorie de care au avut parte toţi “suspecţii” români, în 1990, era deja şef de sector şi director adjunct al aceluiaşi institut. După anul din urmă relaţiile profesionale şi de prietenie s-au consolidat mereu. Ţin doar să specific în treacăt că mulţumită lui am reuşit să finalizez documentarea pentru două din volumele pe care le-am semnat. Dar, au Mediasvalia Transilvanica, tom V-VI, 2001 -2002, nr. I -2.
