Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Recenzii
Recenzii 231 mănăstirii Sf. Ecaterina (vezi mai jos). Cu o asemenea bună cunoaştere a dinamicii populaţiei, pe un teritoriu atât de bine delimitat şi perceput în detaliile sale microgeografice medievale, ne-am simţit îndreptăţiţi să ştim şi procentul de mortalitate, împreună cu toate consecinţele urbanistice care au rezultat din acest lucru (regruparea sau dispariţia unor cartiere, deschiderea unor noi străzi sau amenajarea unor canale de drenaj, apariţia unor noi dominante de tipul bisericilor sau componentelor de apărare). Pentru că autorul nu a facuto, sperăm să fie de acord ca vreun discipol să-l continue, căci - nu-i aşa - istoria celui mai mare oraş al Banatului, ar merita reconstituită cu şi mai mare atenţie! Altă fisură de caicul ni se pare ca fiind prezentă în calculul loturilor din “oraşul elisabetan”, căci, în mod sigur, mănăstirea de acolo (dacă ar fi existat pe acel amplasament, dominicană şi cu hramul Sf. Fecioare, fără vreo legătură cu Sf. Ecaterina, care a fost întemeiată de franciscani, la începutul secolului al XVIII-lea şi care a cunoscut mai multe migrări topografice) trebuia să dispună de un spaţiu mult mai mare decât al unor loturi de orăşeni (spaţiu pe care nu ştim dacă autorul nostru ar fi în măsură să-l măsoare). Dispunerea reţelei stradale este argumentul după care sunt apreciate vechimea relativă a cartierelor. Se vorbeşte despre o reţea de canale care împânzeşte oraşul şi-l determină, a cărei istorie ni se pare foarte complicată, dacă nu mult prea ireală pentru acea perioadă istorică (nimeni nu a sugerat vreodată vreo apropiere dintre Timişoara şi o structură de canale de tip venet sau un climat într-atât de nesănătos, palustru). Dar, imediat vom descoperi că două canale existau la începutul secolului al XlV-lea, aceasta în pofida faptului că la 1315 Timişoara era încă atestată ca un sat! Defterül din 1554 specifică că erau în oraşul înconjurat cu ziduri zece străzi, alte nouă în foburg (vezi A. Kubinyi, Plätze und Gassen in den mittealterlichen Städten und Märkten des Königreichs Ungarn, în Mittealterliche Häuser und Strassen in Mitteleuropa. Herausgegeben von Márta Font und Mária Sándor. Budapest - Pécs, 2000, p. 22). Toate celelate cartiere (încă trei!), par să fie fost distruse de turci, dar au reapărut în chip minunat pe hărţile de la începutul dominaţiei habsburgice, în aşa fel încât autorul nostru să le poată recunoaşte şi interpreta. Se găseşte cineva care poate considera plauzibilă o astfel de soluţie? O primă deficienţă de informare gravă: nu sunt folosite defterele (registrele de impozitare turceşti) care sunt totuşi o bază de analiză ceva mai bună decât planurile secolului al XVIll-lea. Nu se cunosc aici studiile lui profesorului universitar István Petrovics de la Szeged, despre oraşul Timişoara (o parte au apărut în limba română!). Pentru Alba Iulia am avut prilejul să ne exprimăm pe larg, în urmă cu nouă ani {Cetatea Alba lulia în secolele XI-XV. Cercetări vechi şi noi, în Ephemeris Napocensis, IV, 1994, p.331-351). Deoarece Paul Niedermaier nu ne foloseşte acest articol, nici măcar nu putem privi lucrurile ca o impoliteţe, spunem doar că este vorba de nimic altceva decât de o deficienţă bibliografică. Căci, presupunând că nimic din ceea ce am scris acolo nu ar fi fost util pentru construcţia care a rezultat, s-ar putea totuşi ca măcar cineva dintre următorii autori, care au scris despre Alba Iulia, care erau acolo citaţi, să-i fi fost totuşi de folos în vreun fel (Mircea Rusu, Radu Heitel, Balogh Jolán, Györffy György, Kovács András, alte scrieri ale lui Entz Géza sau Gheorghe Anghel). Aici discuţia ar trebui deja încheiată: am avea să o reluăm abia după ce informaţia este recuperată! Până în acel moment, aşa cum suntem învăţaţi de alfabetul meseriei de istoric, paginile scrise despre Alba Iulia le putem socoti depăşite deja înainte de a fi fost publicate. Voi face încă un pas şi mă voi referi la ceea ce se scrie despre Sibiu, oraşul de domiciliu al autorului. Dacă privim doar hărţile de evoluţie (fig. 165 şi fig. 166, p. 202- 203), toată lumea ar trebui să fie convinsă că cea de-a treia incintă a oraşului, apărută numai la distanţă de o singură generaţie de cea de-a doua, a fost extrem de bine documentată în vreun fel (documentar-scris, arhitectonic, arheologic). în fapt, autorul nu posedă nici un fel de dovadă de asemenea tip. Din nou de la hărţile târzii, se presupune că anumite cartiere au
