Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Aspecte ale politicii confesionale a Principalului calvin faţă de români 137 István a codificat măsuri similare privind funcţionarea sa la nivel episcopal85. Sfinţirea de către mitropolitul Ungrovlahiei şi corectivul care s-a adus uneori prin procedarea la o realegere, canonică, a arhiereului bălgrădean nu au putut împiedica pasul următor spre Reformă şi anume refuzul subordonării faţă de Patriarhia constantinopolitană şi aşezarea principelui (calvin) în calitate de patron suprem al Bisericii româneşti, după acelaşi model al Bisericii Reformate maghiare. Astfel, la 1682, cu prilejul procesului de destituire a vlădicăi Ioasaf, preotul Nicolae Pop din Sebeş depunea mărturie că, la protestul episcopului grec în legătură cu modul în care a fost judecat şi depus Sava Brancovici, asupra căruia îşi putea exercita dreptul de jurisdicţie doar patriarhul, protopopul loan Zoba din Vinţu de Jos ar fi răspuns: “patriarhul nu are a face nimic cu noi, asta e treaba principelui sub a cărui putere stăm, şi darea nu o plătim patriarhului, ci împreună cu toată ţara o plătim principelui şi puternicului împărat turcesc”86. Disocierea între jurisdicţia spirituală a patriarhiei ecumenice şi statutul de supuşi fideli faţă de un principe eretic şi altul păgân nu este un nonsens, ci ea ilustrează conştientizarea poziţiei fragile pe care o ocupa Biserica românească transilvană, aflată la discreţia unor forţe care puteau deveni în orice moment ostile. Privind lucrurile strict din perspectiva elementelor pe care le pune în discuţie procesul mitropolitului Ioasaf (demiterea preoţilor recăsătoriţi, lipsa de interes pentru utilizarea limbii române în cult şi tipărirea de cărţi calvine, precum şi contestarea unui for judiciar constituit în afara normelor prevăzute de canoanele sinoadelor ecumenice), înlăturarea sa îşi găseşte explicaţia în poziţia dogmatică intransigentă a vlădicăi, care a refuzat orice compromis cu calvinismul. Analizând însă atitudinea celor care îl aduc în faţa tribunalului pentru că şi-a obţinut vlădicia cu bani şi nu ştia româneşte, din perspectiva următoarelor două decenii de istorie a Bisericii transilvănene în care, prin literatura publicată, a fost întărită comuniunea cu ortodoxia şi rămânerea în cadrele acesteia a fost explicit afirmată cu prilejul sinoadelor de unire cu Roma, putem interpreta gestul lor ca pe o primă dovadă a conştientizării rolului pe care Biserica îl putea avea în propăşirea neamului românesc, sesizăm graba cu care ei încercau să iniţieze acest progres şi preţul enorm pe care erau dispuşi să-l plătească aceşti corifei ai spiritului naţional modern. Această separare a ortodoxiei transilvane, care a funcţionat doar la stadiul de atitudine individuală, nu a fost gândită ca o rupere a comuniunii în credinţă, ci ca o afirmare a unei autonomii necesare în contextul dat de raporturile interconfesionale şi interecleziastice din epocă. Evoluţia Bisericii româneşti spre naţional, evoluţie favorizată şi chiar obligatorie în Transilvania, unde etnicul şi confesionalul începuseră să se întrepătrundă până la identitate şi unde ortodoxia era oficial numită “credinţă valahă”, explică mult mai bine detaşarea sa de restul Bisericilor ortodoxe şi calitatea de “Biserică reformată” decât presupusul filocalvinism al unora dintre reprezentanţii săi şi, în acelaşi timp, face inteligibilă şi chiar firească poziţia de intermediari a episcopilor între programul reformator pe 85 Canoanele 90 şi 91 din celebrul său corpus intitulat Canones ecclesiastici ex veteribus qua Hungariensibus qua Transihaniensibus in mum collecti, [Albae Juliae MDCXLIX, typis principis]. 86 Szilágyi S., op. cit., XVII, p. 293; în traducere românească la Şt. Meteş, op. cit., p. 305-306.
