Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2001-2002 (5-6. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Aspecte ale politicii confesionale a Principatului calvin faţă de români 129 realizată instrucţia56. în lipsa unui învăţământ sistematic, generalizarea însuşirii sale şi acceptarea sa conştientizată, ca oglindă a credinţei calvine, rămâneau la stadiul de deziderat, chiar dacă utilizarea lui a stat permanent în atenţia autorităţilor, fiind reamintită în toate diplomele de confirmare în ierarhia ecleziastică. Totuşi, în contextul timpului, pe drept cuvânt aculturaţia a fost privită ca cea mai sigură cale spre receptarea inovaţiilor spirituale. Acest fapt este valabil fie şi numai pentru că răspândirea Cuvântului divin în limba poporului era dependentă de traducerea literaturii specifice, sarcină extrem de dificilă ce presupunea cunoaşterea limbilor sacre şi o bună stăpânire a condeiului, doar prin intermediul acestor calităţi putându-se obţine atât o traducere fidelă din punctul de vedere al conţinutului textului, cât şi una inteligibilă, accesibilă auditoriului. Superintendentul Geleji Katona István, traducător şi autor de texte religioase, a apreciat corect importanţa şi necesitatea şcolii atunci când a stabilit, ca prim deziderat al proiectului de reformare a Bisericii româneşti datat 22 septembrie 1640, să fie înfiinţată “o şcoală bună românească, în care [vlădica] să ţină doi sau trei învăţători pricepuţi, care ştiu bine latineşte, greceşte şi româneşte, care să înveţe pe copiii şi tinerii români atât limba latină cât şi religia creştină”57. Proiectul a fost însă prea ambiţios pentru posibilităţile intelectuale din acel moment ale neamului românesc din Ardeal. Cert este că programul reformator definitiv, cel impus începând cu anul 1643, nu mai cuprinde nici o menţiune privitoare la instituţionalizarea învăţământului, o prevedere în acest sens fiind introdusă abia la 20 februarie 1669, cu prilejul augmentării sale de către superintendentul Kovásznai Péter58. Peste un deceniu şi jumătate lucrurile se aflau încă la nivel declarativ59, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată principelui Mihai Apafi, în care clericii români îl asigurau că “şi şcoală vrem să întemeiem, după puterea noastră toţi ne străduim”60. Aceasta nu înseamnă că şcoala a lipsit cu -desăvârşire din peisajul românesc transilvănean, ci doar că acea şcoală sau acel gen de şcoală preconizat de capii Bisericii maghiare nu a putut lua fiinţă, interesul autorităţilor pentru constituirea unui învăţământ academic românesc fiind probabil direct proporţional cu interesul românilor pentru Calvinism. Atitudinea Bisericii Ortodoxe ardelene faţă de acest bine articulat program reformator a fost la început una de compromis combinat cu rezistenţa pasivă. 561. Lupaş, op. cit., p. 271. 57 Ibidem, p. 206. 58 Vezi Anexa XIV. 59 Prevederea referitoare la instrucţie a unuia dintre sinoadele Bisericii româneşti desfăşurat la 1675: “Iară pintru să să mai întărească şi pruncii nefiind în şculă, unde să înveţe, tot creştinul să-şi ducă pruncii la beserică, şi popa, după ce va isprăvi slujba beserecei, să facă ştire, cum să să strângă pruncii în beserică, să-i înveţe, cum este scris mai sus”, în măsura în care a' avut aplicabilitate practică, se referea doar la însuşirea rugăciunilor fundamentale (articolul anterior prevedea lipsirea de asistenţa sacerdotală a celor care nu vor învăţa Tatăl nostru, Crezul şi Decalogul). Pentru prevederile sinodului vezi P. Maior, Istoria Bisericii Românilor, ed. I. Chindriş, Buc., 1995, p. 255- 256, şi T. Cipariu, Acte şifragmente ..., p. 148-150. 60 T.T. (1878), p. 707.
