Drăgan, Ioan (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 2000 (4. évfolyam, 1-2. szám)
Recenzii
120 Recenzii date, lista ilustraţiilor, un rezumat în limba engleză, indici geografici şi onomastici, ilustraţiile. Nu ne vom opri la felul în care denumirea a fost vehiculată. Este suficient dacă ne amintim că toate „cetăţile” (lat. castrum) evului mediu de la noi, sunt cârmuite de către „castelani” (lat. castellanus). Antagonismul lingvistic se descifrează din lectura celui de-al doilea capitol. Este vorba despre filtre asemănătoare celor care au pervertit termenul iniţial de „iobag” ori de altele care au făcut din „rumân”, doar un anume ţăran. Cu alte cuvinte, mecanismele rămân tainice; pe lângă marea dificultate de a ne mai insinua în gândirea medievală, accidentul joacă un rol pe care orice istoric ar trebui să-l accepte cu seninătate, dincolo de orice rigori catalogate drept „legităţi”. Este evident că despre o realitate care este denumită astfel, se scrie deja în a doua jumătate a secolului al XllI-lea. Autorul ne împărtăşeşte convingerea că originea numelui trebuie să fie italiană. Din multiplele date documentare, se optează pentru obiectivele care nu au prioritate militară, ci pentru cele care au funcţii locative, în special nobiliară. Aici ne putem interfera cu mărturisirea relativităţii acestei alegeri, deoarece nimic nu este atât de tranşant încât să se poată permite o netă departajare. Aşa după cum vom vedea din repertoriu, în faţa castelelor menţionate ambiguu, autorul are, - ca oricare alt specialist, de altfel, - foarte serioase greutăţi de clasificare ori tratare categorială. Imediat mai departe, deja se sortează cazuri în care apar alţi termeni latini, pe care scribii îi echivalează (domus, fortalicium, palacium, muníció), ca să nu mai scriem de frecvenţa apariţiei „lămuritoare”: castrum seu (sive) castellum ! Privirea îndreptată către restul continentului, nu îl ajută mult pe autor, căci, aproape în fiecare zonă istorică, termenii sunt alţii, pentru ceea ce am presupune că ar fi aceelaşi lucru. Din derularea istoriei timpurii (arpadiene) a castelelor, am reţinut referinţele la „palatul” timpuriu de la Sânnicolau de Beiuş (jud. Bihor). El se compară, în mod cu totul suprinzător, doar cu ceva similar descoperit la Dömös. Se avansează presupunerea că modelul lor trebuie să fi fost rezidenţele regale sau princiare timpurii (sec. XI-XII). Aici nu putem decât regreta faptul că Ilidia (jud. Caraş-Severin), a rămas în afara oricărei discuţii, cu toate că, cronologia şi aspectul ei îi dădeau dreptul să fie prezentă. Dar, oare, aici nu este vorba despre curţi ? Absenţa obiectivului bihorean, ca şi a celui de la Dömös, de altfel, în repertoriu, sugerează ezitarea de catalogare. Autorul încearcă să ne convingă că termenul de castrum era utilizat iniţial doar pentru desemnarea unei „cetăţi mari”. Aceasta însemna, implicit, posibilitatea ca celelalte, mai mici să fi fost inclusiv „castele”. Perioada angevină a fost una mai riguroasă în ceea ce priveşte detaliile de fortificare ale rezidenţelor. Au aparţinut nobilimii mijlocii, adică categoriei care a fost bine consolidată în cursul celor două mari domnii care au acoperit secolul al XIV-lea. Tot atunci pare să se fie instituit procedura unei autorizări a coroanei. O proliferare remarcabilă se petrece în vremurile lui Sigismund de Luxemburg. Înmulţirea documentelor relevă şi prezenţa unei cantităţi de castele de lemn, ale căror urme nu mai pot fi astăzi recuperate decât prin investigarea pământului. Un subcapitol special este consacrat sintezei datelor arheologice. El priveşte doar Ungaria actuală, aşa încât trebuie să-i amintim autorului că, dat fiind faptul că şi-a asumat prezentarea realizărilor din Ungaria medievală, se cuvenea să. ne împărtăşească şi ce ştie despre castele din ţările vecine. Nici vorbă, Transilvania ori vestul României nu sunt dintre cele mai concludente, dar ele aveau un loc de apreciat prin analogii. Ne aducem aminte aici doar despre castellum-u\ de la Făget (jud. Timiş). Foarte interesant, este subcapitolul care înmănunchiază datele de construcţie ale castelelor medievale târzii. Pregătirea de restaurator, meseria de bază a autorului, îşi spune aici cuvântul. Se constată ceea ce nu este nici o surpriză: nu există reguli de edificare, mărime, amenajări etc. Drept urmare, un
