Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1999 (3. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
înnobilarea românilor şi semnificaţiile sale religioase 35 principele scotea de sub jurisdicţia acestuia o serie de comunităţi între care şi Alămorul5. Probabil că Samuil Micu a fost în posesia diplomei Alămorenilor din moment ce a putut să afirme că “Unii din români, carii cu deadinsul au stătut de români ca să se calvinească, şi nemeşug au căpătat pentru această nevoinţă a lor, cum întră alţii sunt neameşii de la Alămor”6. Afirmaţia este deosebit de importantă. Pe de o parte, ea dovedeşte sinceritatea convertirii preotului din Alămor şi contribuţiile sale la răspândirea învăţăturilor reformate, pe de altă parte, singularitatea cazului său în contextul reprezentat de baza documentară a cercetării de faţă, ca de altfel şi de cea a celor anterioare, dovedeşte că înnobilările de acest gen au fost foarte rare şi că, deci, ele nu au stabilit traiectoria pe care în mod obligatoriu au trebuit să o urmeze toţi cei care au beneficiat de acordarea titlului nobiliar. De asemenea, fără să fie o regulă, alcătuitorii statisticilor publicate de Puşcariu au menţionat cazurile mai speciale, de genul blazoanelor pe care le-am integrat la rubrica meritelor culturale, ceea ce ne-ar permite să încadrăm la rubrica meritelor militare şi cele 37 de înnobilări cărora nu le-a fost consemnată motivaţia. Am obţine astfel un total de 80 înnobilări pentru eroism în război, adică o proporţie de peste 80 % din totalul familiilor nobile de preoţi. Situaţia nu trebuie să ne mire. Consemnările vremii amintesc cazuri în care clerici români au dat dovadă de o mare vitejie. Celebri în acest sens sunt preotul Gheorghe din Ciurila7 8, vlădica rămas anonim care a murit sub zidurile Sătmarului asediat de Bastax şi cel mai celebru mitropolit al secolului XVII, Sava Brancovici, acuzat de turci că era “ziua popă, iar noaptea duşman înarmat şi stricător de pace”, în vremea protopopiatului său la Lipova9. Din cele 10 consemnări de la rubrica meritelor culturale şi militare cumulate, 4 sunt sigur reconfirmări acordate urmaşilor războinici ai unor preoţi cărturari. Blazoanele familiilor Pop de Alămor10 11, deja amintită, şi Simán alias Papp (cu urmaşi răspândiţi în mai multe sate maramureşene)" sunt deosebit de sugestive în acest sens: bătrânul preot, primul deţinător al titlului nobiliar, este reprezentat cu o carte într-o mână şi în cealaltă cu cheia bisericii, avându-1 înainte pe fiul său, cel 5 Vezi textul la Samuil Micu, op. cit., p. 220-228. 6 Ibidem, p. 216. 7 Despre el în cronica lui Szalárdi, apud Ştefan Meteş, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, voi. 1. (Până la 1698), ediţia a 11-a, Sibiu, 1935, p. 474. 8 Episod narat de cronicarul Szamosközy, apud Ştefan Meteş, op. cit., p. 184. Aceeaşi informaţie întrun alt manuscris al aceluiaşi cronicar: Magyar nyelvű kortársi feljegyzések Erdély múltjából. Szamosközy István történetíró kézirata, ed. Erzsébet E. Abaffy - Sándor Kozocsa, Budapest, 1991, p. 133-134: „1605. 16. Ianuarii. Zakmar ostromlása s megh adasa. ... Egy Oláh pispekis volt az varban, kinek vitezsigin mindniaian chiudalkoztak. Ez egy nagy, két kezre való nemet pallossal forgodot, es valamely fele chiapot, számoson hullottak keze után, giakran az hova el chiapot, hiaba nem chiapot. Vegre keozep arant talaltak áltál lwni, es megh holt. Ez pispek itt Colosvarattis volt Bastanal, egy nagy haiu kisded ember, ezwstös paczat visel vala.”. 9 Apud Silviu Dragomir, Fragmente din cronica lui Gheorghe Brancovici, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, voi. II, 1923, p. 54. 10 loan Cavaler de Puşcariu, op. cit., voi. I. p. 53 şi 55 (diplomele de înnobilare sunt datate 16 martie 1643 şi 24 aprilie 1667). 11 Ibidem, voi. 1, p. 3 şi 5 (diplomele sunt emise în 1593 şi 1646).
