Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1999 (3. évfolyam, 1-2. szám)
Etnie şi confesiune
Etnie şi confesiune Ana DUMITRAN Botond GÚDOR Prezenta analiză a pornit de la constatarea că, în cea mai mare parte a ei, istoriografia românească a fost tentată să asocieze statutul nobiliar dobândit în perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XVl-lea şi anii instaurării stăpânirii habsburgice cu oportunismul şi concesia duse până la totala convertire spirituală a celor înnobilaţi, mai concret cu o supunere în faţa politicii prozelitiste practicate de autorităţile maghiare calvine, supunere echivalentă în ochii multor istorici cu gestul de trădare a neamului şi “legii strămoşeşti”, trădare materializată ulterior în maghiarizare - generatoare, la rândul său, a unor grave consecinţe de ordin spiritual şi politic în evoluţia istorică a neamului românesc din Ardeal. Nu dispunem, din păcate, de o statistică exactă a familiilor nobile române din Ardeal care să cuprindă atât numărul acestor familii, cât şi datele înnobilării, respectiv reconfirmării acesteia, precum şi de o descriere exactă a însemnelor heraldice conferite, împreună cu motivaţia actului de înnobilare propriu-zis. O încercare în acest sens a întreprins până acum doar loan Cavaler de Puşcariu1, dar datele pe care le-a putut aduna sunt incomplete şi răspund doar parţial problematicii precizate de noi. Cu toate acestea, fără demersurile sale, propriile noastre demersuri n-ar mai fi fost posibile. Cu riscul de a fi acuzaţi de lipsă de exactitate pentru metoda de lucru pe care am folosit-o, am socotit că această statistică a familiilor nobile române poate fi considerată un eşantion suficient pentru tragerea unor concluzii, fără a extinde cercetarea şi asupra altor colecţii de diplome de înnobilare păstrate în arhivele, muzeele şi bibliotecile din ţară şi străinătate, cele mai multe dintre ele inaccesibile din motive uşor de bănuit. Oricum, chiar dacă acest deziderat s-ar fi putut împlini, tot nu am fi fost în posesia întregii informaţii, în condiţiile în care o parte considerabilă a actelor de acest gen au dispărut sau nu au fost semnalate până acum cercetătorilor interesaţi de către cei care le deţin. în aceste condiţii, cifrele pe care le vom prezenta sunt, desigur, incomplete, dar concluziile trase pe baza lor pot fi acceptate ca exacte în măsura în care va fi acceptată corectitudinea principiului logic pe baza căruia au fost stabilite. Astfel, materialul documentar oferit de volumele semnate de loan Cavaler de Puşcariu a fost tratat după cum urmează: au fost extrase din totalul înnobilărilor doar cele datate între 1560 (de când avem consemnate primele înnobilări conferite în noua formulă de organizare a teritoriului transilvan, cea a principatului autonom) şi 1690 (anul morţii principelui Mihail Apafi I). Actele de creare a unei noi familii nobile cât şi cele de reînnoire a nobilităţii au fost tratate global, deoarece înstatistica publicată de Puşcariu nu s-a făcut în mod consecvent o împărţire a lor după acest criteriu, neputându-se deci stabili categoric dacă între menţiunile de 1 loan Cavaler de Puşcariu, Date istorice privitoare la familiele nobile române, Sibiu, voi. I, 1892 şi voi. II, 1895. înnobilarea românilor în epoca principatului autonom al Transilvaniei şi semnificaţiile sale religioase Mediaevalia Transilvanica, tom III, 1999, nr. 1-2.
