Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
începuturile familiei Hunedoreştilor 215 După cum se cunoaşte, în anul 1956 s-a aniversat jumătatea mileniului de la moartea eroului de la Belgrad. Camil Mureşanu avea să fie ultimul care a folosit numele de loan de Hunedoara. Apoi, o baghetă magică i-a vrăjit pe toţi istoricii români ai evului mediu, stabilind, odată pentru totdeauna, că “adevăratul” şi singurul nume “recept” al sărbătoritului, în trecut şi în scrisul istoric românesc, a fost şi va fi acela de lancu. Lucrul este foarte sigur într-o anume privinţă, nici un istoric nu a mai comis vreo "dizidenţă" serioasă25. Transferat apoi în toate manualele şcolare, el a fost într-atât de înrădăcinat, încât acum când arătăm că el este incorect din punct de vedere istoric şi a fost, se pare, impus, riscăm ca demersul nostru să fie întâmpinat de neîncrederea şi puterea obişnuinţei. Aşa cum am afirmat, ne-ar fi imposibil să stabilim cu exactitate punctul de pornire al procesului prin care acest nume a devenit astăzi unul din cele mai rezistente clişee ale istoriografiei româneşti, am mai putea însă adăuga numai o încercare de justificare a conjuncturilor. în anul 1956, istoriografia, ca şi alte ştiinţe sociale, se aflau în plin proces de remodelare în spiritul şi litera materialismului istoric. în lumina preceptelor acestuia din urmă, să o amintim pentru cine a uitat-o ori nu o ştiu, orice personalitate istorică trebuia să se valideze doar în măsura în care era emanaţia voinţelor şi aspiraţiilor populare. Imaginea de erou popular era singura în măsură să salveze de la îngroparea în uitare ori neglijare dispreţuitoare pe cel care numai erou popular nu s-a vrut - şi poate a fost în realitate prea puţin - adică pe loan de Hunedoara26 27. într-un text apărut atunci, Camil Mureşanu scria că se “impune... studierea şi adâncirea problemei rolului personalităţii în istorie”21. Deliberat sau numai ca o concesiune făcută tacit timpurilor, procesul de “rebotezare” s-a împlinit atunci fără nici un fel de fisuri, cu mijloacele proprii cenzurii centralizate, rămânând însă trainic fixat şi după ce mecanismele generatoare şi justificative dispăruseră. Cea mai paradoxală situaţie a trăit-o istoricul Francisc Pali care, graţie numeroaselor sale studii publicate şi în limbi europene de circulaţie, a continuat că traducă pe loan (Jean, Giovanni), dar l-a folosit ori i s-a impus folosirea lui “lancu”, în scrisul românesc. Perpetuarea unei desuete “mode” onomastice s-a datorat, aşa cum o scrisesem, în primul rând datorită gravei rupturi dintre medievistica transilvană actuală şi cea anterioară, dar, trebuie să avem încă în vedere şi rezistenţa pe care cei atunci implicaţi în procesul dezbătut au opus-o oricăror tentative de contestare, fie şi numai parţială, în cazul de faţă, fără prea mari consecinţe, a scrisului lor. Treptat s-a mai interpus şi autoamăgitoarea concepţie potrivit căreia, folosirea numelui de lancu subliniază şi asigură deplin caracterul românesc al personajului. Rezultatul final al acestui tratament istoriografie special este că, în contradicţie cu istoriografia europeană -25 Ne facem datoria de a sublinia şi excepţiile, se pare unice, care aparţin lui I. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1973, p. XI; G. Nüssbächer, apărută în Cumidava, IX/1, 1976, p. 26, 31. 26 Este extrem de ilustrativ, în sensul arătat, discursul lui D. Prodan, publicat în acelaşi număr de revistă în care a apărut şi argumentarea “definitivă” a lui Şt. Pascu. Vezi D. Prodan, 500 de ani de la moartea lui lancu de Hunedoara, în Studii şi cercetări de istorie, Cluj, VIII, nr. 1-4, 1957, p. 7-23. Articol reluat în idem, Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Bucureşti, 1991, p. 256-271. 27 C. Mureşanu. Rolul lui loan de Hunedoara (vezi nota 20), p. 55.
