Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Elite
începuturile familiei Hunedoreştilor 213 altfel, în toată istoriografia românească mai veche care a folosit numai numele de loan, nu Iancu, situaţia nu ar fi gravă. Asemenea cazuri sunt semnalate în toată perioada medievală, pe întreaga scară socială, şi au cauzalităţi foarte diverse. Una dintre cele mai simple ar fi provenienţa copiilor din mame diferite. Pentru a nu lăsa enunţul nedemonstrat, vom cita un caz, care, cronologic şi geografic, este foarte apropiat, iar mediul social este tot al unor români de condiţie socială medie, identic cu acela în care se născuseră şi fraţii Hunedoreştî. In anul 1387, Bogdan de Mâtnic este citat împreună cu fiii săi Ştefan, Dionisie, Ladislau, Nicolae şi Ladislau cel tânăr1. în contemporaneitatea secolului al XV-lea, în districtul haţegan, numele de loan a fost cel mai frecvent, dar diminutivele sale s-au înregistrat rar. Oricum, Iancu a apărut în scris abia la sfârşitul secolului al XV-lea, la două familii româneşti nu dintre cele mai ilustre7 8. Dacă onomasticonul nu era deloc unul obişnuit, fiind depăşit numeric de alte variante derivate (Iovan, Ionaş, Oancea etc.) atunci cum de s-a folosit tocmai la un personaj ca al nostru? Ar fi trebuit să cunoaştem alte cazuri, mai vechi şi contemporane, din mediul românesc hunedorean, pentru a fi pe deplin convinşi că Iancu a fost cu adevărat folosit, înţelegerea noastră pentru eventuala folosire a acestui apelativ ar fi întărită dacă am avea şi alte cazuri de personalităţi istorice medievale, din Transilvania ori ţările române extracarpatice, la care alături de numele oficial să fi existat şi un nume popular sigur atestat în perioada vieţii lor. Or, după câte ştim, dualitatea Ioan-Iancu de Hunedoara este singulară şi, din acest motiv, sub incidenţa suspiciunii. Ca lucrurile să fie şi mai clare, dobândind însă conotaţii cu totul diferite de mesaj etno-naţional, ar trebui să mai arătăm că cele câteva scrisori ale domnitorilor munteni şi moldoveni, de peste munţi, contemporani ai personajului nostru, îl numesc nici mai mult, nici mai puţin decât Ianăş ori lanus9, nume care trimite fără discuţie către maghiarul János! Deci, s-ar pune întrebarea firească: de ce adică numele presupus de Iancu a fost folosit doar de către italieni, slavi, greci şi turci, nu şi de către românii munteni şi moldoveni? O unică însemnare, se pare contemporană, slavo-română, făcută pe un Tetraevanghel redactat la Hălmagiu, în anul 1450, foloseşte o variantă insolită, evident slavizată: “Ancula”10. Nu credem că ar avea cineva temeiuri serioase să-şi închipuie că forma literară slavonă trebuia să o reproducă obligatoriu pe cea populară românească. Ea confirmă doar afirmaţia care stabilea varianta de identificare a slavofonilor. Abia acum ajungem la ceea ce, istoriografie vorbind, nu este argument ştiinţific, ci poartă numele de argument de autoritate ştiinţifică şi, evident 7 E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor (în continuare: Documente), 1/2, Bucureşti, 1890, p. 300. 8 A. A. Rusu, Impactul personalităţii în societatea românească a Haţegului din secolul al Xl'-lea: Iancu de Hunedoara, în ActaMN, XXII-XXIII, 1985-1986, p. 254-255. 9 Hurmuzaki, Documente., II/l, p. 1. Vezi în acest sens şi observaţia lui N. Iorga, Istoria români din Ardeal şi Ungaria, I, Bucureşti, 1915, p. 94. 111 E. Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români şi iugoslavi, în Cercetări literare, 3, 1939, p. 199.
