Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 2. szám)
Recenzii
Recenzii 337 excepţională, dar şi prin profunda lor cultură umanistă excelau, temperând şi descumpănind zelul furios şi destructiv al calvinilor, luteranilor şi unitarienilor. Este remarcabilă evocarea, în acest context a personalităţii lui Giovanni Argenti S.I.. Sunt reconstituite apoi aspectele dramatice ale persecuţiilor abătute asupra iezuiţilor în vremea principelui Gabriel Báthori, care decretase completa expulzare a călugărilor în 1610. Suntem duşi apoi pe urmele bravului părinte Buitul (iezuit de origine română, absolvent al Colegiului german din Roma, dascăl de geniu), care a adus consolare şi mîngâiere ‘turmei’ credincioşilor catolici din Caransebeş, locul său de obârşie, redând pentru un timp încrederea şi speranţa acestor enoriaşi (mulţi români) care se ştiau catolici din vremuri îndepărtate. Partea cea mai întunecată a tabloului o constituie perioada absolutismului calvin în Transilvania, presărată cu scurte intervenţii ale împăratului catolic de la Viena, dar şi cu primejdii datorate consecinţelor revoluţiei burgheze din Anglia (1642), care a propulsat până în îndepărtata ‘Dacia Mediterranea’ morbul puritanismului (prin Apáczai Csere János). Panorama este completată apoi cu două micromonografii, care se referă la refacerea şcolilor catolice între 1616-1650 (în principal, cele de la Cluj-Mănăştur şi Alba Iulia, mai ales datorită unor personalităţi puternice, precum aceea a părintelui István Színi S.I. şi aceea a părintelui István Móry S.I.). Dificilă apare apoi situaţia episcopilor catolici aleşi ai Transilvaniei, care în ciuda suflului nou adus de reformele tridentine, ce au avut darul de a contribui la întărirea poziţiei şi autorităţii episcopilor catolici, legându-i, implicit, de reşedinţele lor în care trebuiau să presteze ‘cura animarum’, ba au fost expulzaţi, după ce au fost de-a dreptul asediaţi în reşedinţele lor (cazul episcopului Naprágyi, asediat la Vinţ, apoi alungat din Transilvania în anul 1601), ba n-au fost recunoscuţi de stările protestante, fiind admis doar un vicar general al episcopului pentru o perioadă îndelungată de timp (capitolul şapte). Penultimul capitol este rezervat activităţii misionarilor iezuiţi în Moldova (în special a lui Pál Beke S.I. la Iaşi), prilej cu care este scoasă în evidenţă atitudinea filocatolică a unui principe prin care curgea sânge albanez (Vasile Lupu) precum şi atragerea iezuiţilor polonezi în Moldova, la care se adaugă lupta împotriva vieţii depravate a călugărilor franciscani, care trăiau în total dezacord cu prevederile reformistice ale ultimelor sesiuni ale conciliului tridentin (1564) cu referire la asanarea morală a ordinelor călugăreşti. Poate că cea mai interesantă parte a studiului o reprezintă ultimul capitol, al nouălea, care prin cele două părţi ale sale pune în lumină două aspecte esenţiale, de ordin cultural, care aduc schimbări majore, de profunzime, în istoria bisericii din cele două principate române. în prima parte vedem cum, în vremea principelui Vasile Lupu ‘il greco veniva riconosciuto e insegnato a tutti gli allievi quale lingua-madre dell’ortodossia’ (aici un rol esenţial l-a avut influenţa lui Petru Movilă, arhiepiscopul de Kiev, care a dus la înlocuirea monahilor ruteni cu dascăli greci). Apoi, greaca a pătruns şi în biserică şi în administraţie, fiind predominantă în Moldova pînă în 1821. Apoi, Lucian Periş reuşeşte cu mult discernământ să recunoască influxul catolic care stă la baza întemeierii şcolii greceşti şi latineşti de la Târgovişte, în care limba de predare a fost greaca, în ciuda afirmaţiei lui Xenopol cum că ar fi fost slava (în ton cu mişcarea culturală filoslavă, în spirit ortodox, condusă de Udrişte Năsturel). Modelul pentru această şcoală, susţine Lucian Periş, pe bună dreptate, l-au oferit colegiile iezuite, în care latina şi greaca erau limbi de căpătâi. Concluzia generală a lucrării o proiectează în perspectiva generală a istoriei ordinului iezuit, oferind o punte spre studii fundamentale consacrate secolului al XVIII- lea: ‘Problematiche come sono: Tevoluzione dei vari ceti sociali in Transilvania, Tevoluzione della riforma tridentina verso Test europeo, la controffensiva protestante e ortodossa alia predicazione cattolica, sono ormai dei caposaldi della storia ecclesiastica da integrare nella durata lunga della storia dell’ ordine gesuita’ (Conclusione, p. 206).
