Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Societate
74 Cosmin C. Rusu spaţiului de cult). De asemenea, în ce măsură poate fi acceptată în cadrul arhitecturii medievale, o poziţionare cu bună ştiinţă (în cazul edificiilor - biserici, castele, case orăşeneşti, reşedinţe fortificate, simple locuinţe), a spaţiilor care să permită pătrunderea luminii în unghiurile dorite sau, în funcţie de context, necesare? In acelaşi sens, poate fi vorba de o corelare a acestei poziţionări cu necesităţile (arhitectonice) practice - amplasarea ferestrelor în funcţie de apusul/răsăritul Soarelui, de raţiuni de apărare, de aerisire sau chiar de confort? Iluminatul, ca tehnică de producere şi răspândire a luminii (artificiale) a avut pe parcursul întregii epoci medievale şi nu numai, un rol foarte important în viaţa cotidiană - iluminatul interioarelor (pe timp de noapte) sau al spaţiilor întunecate ale diverselor edificii, iluminatul exterior nocturn, iluminatul legat de activităţile miniere subterane, lumina raportată la spiritualitate. Din această perspectivă, problematica relevată de iluminatul artificial - exclusiv legat de lumina generată de foc, presupune existenţa unei largi varietăţi de surse de lumină (mijloace de iluminat) - torţe, lumânări, opaiţe şi lămpi cu ulei precum şi cea a unor corpuri (dispozitive) de iluminat - sfeşnice, candele, candelabre, felinare medievale. Acestea din urmă apar şi se dezvoltă din necesităţi efective, practice - protecţia contra incendiilor, igienă, manevrabilitate/mobilitate superioară a sursei de lumină sau de confort, modă sau lux, fiind realizate prin confecţionarea de suporturi, cadre, ancadramente ori spaţii/locuri speciale pentru plasarea surselor de lumină. Cercetarea acestor surse şi dispozitive de iluminat trebuie structurată cât mai complex, evitând o perspectivă de abordare pozitivistă a problematicii (conturată exclusiv din punct de vedere arheologic), respectiv o simplă repertoriere, tipologizare şi cronologizare a pieselor. Astfel, este necesară relevarea unor aspecte foarte variate legate de problematica iluminatului artificial medieval: abordări cu privire la materialele combustibile utilizate, la instrumentele auxiliare utilizate la manevrarea - întreţinerea surselor şi dispozitivelor de iluminat, locul şi modul de confecţionare a acestor surse şi dispozitive precum şi modalităţile efective de funcţionare a lor, stabilirea de clasificări şi tipologii structurate pe conexiuni şi analogii atent delimitate, aprecieri legate de circuitul comercial al materialelor combustibile sau al pieselor propriu-zise, de mobilitatea meşterilor, de comenzi, “mode” sau stiluri de confecţionare, toate acestea aplicate la spaţii şi medii sociale şi de civilizaţie diferite - cler, nobilime şi orăşenime înstărită, populaţie rurală. O primă categorie a mijloacelor artificiale de iluminat medievale o constituie lumânările. Realizate din ceară de albine (candelae cerae) ori din seu (saevum) sau orice altă grăsime animală, acestea reprezentau sursa cea mai performantă sub aspect utilitar-tehnic, respectiv al intensităţii luminii produse. De asemenea, lumânările de ceară constituiau şi sursa de lumină cea mai puţin toxică, ele emanând considerabil mai puţin fum (şi miros !), dacă ne raportăm inclusiv la lumânările confecţionate din seu. Acestea din urmă, păstrând uneori impurităţi sau mici resturi de organe animale, emanau în genere un miros neplăcut şi un fum consistent, înnecăcios. Deşi mărturiile directe lipsesc, confecţionarea şi utilizarea lumânărilor în
