Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Elite
Adunarea generală a stărilor Transilvaniei din mai 1355 loan-Aur el Pop în Transilvania medievală, datorită cuceririi ungare şi aşezării şi colonizării unor populaţii străine, menite să fortifice noua stăpânire, structura socială şi cea etnică au fost, din secolele XII-XIII, destul de eterogene. în urma conflictului acut din anii cuceririi, dintre ungurii veniţi dinspre apus şi localnici (români, dar şi slavi, pecenegi etc., în curs de asimilare de către români), aceştia din urmă au dobândit statutul de supuşi, cu toate consecinţele care au decurs de aici. Totuşi, până în jurul anului 1200, Ungaria medievală a mai păstrat concepţia atribuită legendarului întemeietor Ştefan I (997-1038), după care "regatul cu o singură limbă (=naţiune, etnie) este slab şi fragil". De aici, se pare că a decurs formal şi intensa politică de colonizări pe care au practicat-o ducii şi regii ungari în secolele X-XIV. în Transilvania, varietatea etnică a noilor stăpâni a tăcut ca stările sau gmpurile privilegiate să aibă o structură sui generis'. în locul clasicilor oratores, bellaîores şi laboratores au apărut nobilii, saşii şi secuii. Aceste trei gmpuri - cu anumite modificări petrecute în timp - au condus Transilvania între secolele XIII şi XIX. Există însă importante indicii că un timp şi românii - prin fruntaşii lor - au fost parte alcătuitoare de stat în Transilvania, adică au participat la adunările de stări, pe picior de cvasiegalitate cu celelalte gmpuri. Faptul nu trebuie să mire prea mult şi este explicabil din cel puţin trei motive: 1) deşi cuceriţi şi supuşi, românii erau localnici şi numeroşi; de aceea, trebuia găsit un modus vivendi cu ei; 2) până la Angevini (circa 1300), discriminarea între creştini în Ungaria, cu anumite excepţii, nu a fost aplicată sistematic şi consecvent; pe fondul unei structuri etnice atât de variate în întregul regat, şi românii - calificaţi ca "schismatici" - păreau să-şi poată găsi un loc; 3) în fine, pluralitatea etnică a fost, cum s-a văzut, la ordinea zilei în statul lăsat moştenire de Ştefan I; ungurii nu reprezentau decât o majoritate relativă în acest stat (şi o minoritate în raport cu toate celelalte popoare şi grupuri etnice luate la un loc), de aceea se anunţa, mai ales în provinciile de margine, o guvernare diferenţiată după criteriul etnic. Lucrurile, din varii cauze, nu au urmat decât în parte o asemenea cale. Este însă cert că în Transilvania, pentru o perioadă limitată, s-a apelat şi la români în adunările de stări, care reglementau importante probleme pentru ţară1. Se cunosc până astăzi doar două exemple de adunări generale ale Transilvaniei cu participare certă românească. Primul se referă la adunarea de la Alba Iulia, convocată de regele Andrei III în 1291, pentru reaşezarea ţării, după dezordinile produse sub conducerea voievodului Roland (Lorand) Borşa, care voise să facă din Transilvania un regnum (=o ţară separată). De ea s-au ocupat de-a lungul 1 Aurel Decei, Contribution a l’étude de la situation politique des Roumains de Transylvanie au Xlll-e et au XTV-e siécle, în ''Revue de Transylvanie" (Cluj), VI, 1940, nr. 2, p. 194-232; Gheorghe I. Brătianu, Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în evul mediu, Bucureşti, 1996, p. 201-221; Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XTV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 9-26. Mediaeval ia Transilvanica, tom II, 1998, nr. 1.
