Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Recenzii
Recenzii 175 pe care o susţine, în continuarea unei întregi istoriografii de până acum. Mitul romantic al “eroului român” Pavel Chinezu, ridicat din mijlocul poporului îşi încheie ciclul istoriografie. Prima monografie românească a lui Pavel Chinezu are toate şansele să fie şi ultima. Nu putem încheia fără a avertiza cititorul asupra multor erori tipografice şi nu numai (ex. titluri din Bibliografie în germană şi franceză), a unor afirmaţii riscate (d. ex. despre egregius, românitatea nobililor Sokol ş.a.), lipsa unui indice de nume şi a unei cronologii succinte care să faciliteze orintarea intr-o naraţiune vastă şi bogată. loan Drágán Kristó Gyula, A székelyek eredetéről. Szeged, 1996, 169 p. (Szegedi Középkortörténeti Könyvtár, 10). Tema originii secuilor este veche şi plină de dispute istoriografice pătimaşe. Consensul nu a existat niciodată. S-au scris sute de pagini privind o origine ori alta. Kristó Gyula, unul dintre cei mai reputaţi medievişti maghiari, declară cu prudenţă că s-a interferat în problematică pentru a-şi susţine punctele de vedere, fără ca să pretindă că va rezolva definitiv problema. Lucrul va fi posibil abia atunci când unele cercetări parţiale vor mai progresa. Cu metodă, recurgând la bibliografia fundamentală şi fără a se lăsa furat de ideile anterioare, autorul străbate o suită de probleme, grupate în capitole distincte. Se opreşte astfel la etimologie, etnografie, istorie socială, arheologie, lingvistică, istoria bisericii şi a aşezărilor. La început (p. 7 şi urm.), citim despre transferul numelor etnice în nume de ocupaţii, situaţie care, în cazul secuilor, indica de obicei pe paznicii de hotare. Pare imposibil ca secuii să fi preluat scrierea pe răboj de la români, ci mai curând de la slavi şi greci, la nordul Mării Negre. Cercetările mai noi indică faptul că ele nu sunt moştenirea tuturor secuilor, ci provin mai ales din jurul Odorheiului (p.21-23). Pentru a încerca explicarea evoluţiei etnice a secuilor, se apelează la analogia evoluţiei cavarilor şi calizilor în aceiaşi ambianţă a statului maghiar. Au fost mereu auxiliari militari. Caracterul acesta este pus, din nou în relaţie cu acela al cavarilor. De aici se reia şi problema relaţiei de rudenie a secuilor cu aceiaşi cavari. Dintr-o polemică cu Hóman Bálint şi Györffy György, Kristó trage concluzia că nu sunt argumente serioase care să confirme independenţa etnică a secuilor faţă de cavari. El consideră că cei din urmă au reprezentat pe toţi ori pe majoritatea auxiliarilor care s-au alăturat ungurilor la venirea în Pannónia. Secuii erau doar una dintre ramurile lor şi nu cea mai mare, deoarece o parte dintre ei rămăseseră pe Volga, lingă bulgarii de acolo. în cifre absolute, ar putea să fi fost vorba de 5-10.000 de indivizi. Kristó stabileşte o graniţă dintre istoria secuilor din statul nomad maghiar şi cel feudal, înfiinţat la începutul secolului al XI- lea. In timpul celor două prime veacuri de convieţuire comună cu ungurii, secuii şi-au pierdut treptat limba cu care veniseră (türca), adoptând-o pe cea maghiară. Secuii au fost nomazi, călăreţi legaţi de creşterea animalelor. Darea boilor este o moştenire a dării cailor. După secolul al X-lea, hotarele de atunci ale ungurilor erau populate cu aliaţi. Poziţionarea secuilor în Bihor pare să fie sigur legată de acest moment. Prezenţa lor, destul de însemnată, în alte puncte geografice, din nordul şi vestul statului, poate fi mai greu cronologizată. Ea este doar o certitudine a secolelor XIII-XIV. Secuii din afara Transilvaniei se vor asimila organizării din jurul cetăţilor. Situaţia celor din Transilvania a fost deosebită datorită numărului sporit şi a poziţiei geografice pe care au ocupat-o. Iniţial
