Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)

Stat

148

Tudor Sălăgean

vorba despre ’’dijme în vite mari, mici şi în orice fel de animale”159; după cum observă Şerban Papacostea, din acest însemnat document nu transpare nici o discriminare între români şi secui160.

A crescut, de asemenea, rolul lor militar, nu doar în calitatea lor de apărători ai frontierelor ameninţate de tătari, ci şi ca participanţi la expediţii şi confruntări militare desfăşurate pe teatre de război mai îndepărtate. După ce se remarcaseră, încă din anul 1210, ca participanţi la o expediţie împotriva Vidinului161, românii s-au evidenţiat în 1241, alături de secui, ca apărători ai trecătorilor Carpaţilor în faţa invadatorilor mongoli. Epoca ’’ducatului transilvan” al lui Ştefan al V-lea, aflat în conflicte aproape permanente atât cu vecinii Ungariei cât şi cu tatăl său, a constituit pentru ei un alt prilej de afirmare. In anul 1260 ei au participat, în corpul de oaste comandat de Ştefan, la marea bătălie de la Kreussenbrunn, între regele Ungariei Bela al IV-lea şi Ottokar al II-lea Przemysl al Boemiei162. în 1271, după ce Ştefan al V-lea ajunsese conducătorul întregii Ungarii, românii au participat din nou, alături de unguri, secui şi cumani la luptele purtate de acesta împotriva regelui Boemiei163. A doua mare invazie tătară în regatul ungar, cea din 1285, a fost un nou prilej de afirmare a rolului militar al românilor care, împreună cu secuii şi cu saşii, au fortificat trecătorile munţilor, îngreunând considerabil mişcările invadatorilor164. în anii următori, factorii de conducere ai regatului şi ai voievodatului au continuat să facă apel la participarea românilor împotriva primejdiei tătare.

Apariţia spectaculoasă a românilor în rândurile ’’stărilor” privilegiate ale Transilvaniei, în anul 1291, a constituit confirmarea politică a ascensiunii lor. Ea fusese prefaţată, înainte cu câţiva ani, de apelul adresat de arhiepiscopul de Strigoniu, în 1288, ’’prepozitului, decanilor, parohilor şi tuturor nobililor unguri, Saşilor, Secuilor şi Românilor din comitatele Sibiului şi Bârsei din Transilvania”, cerându-le să împiedice legăturile regelui Ladislau al IV-lea cu tătarii165. Era o primă recunoaştere publică, de către cea mai înaltă instituţie eclesiastică a Ungariei, a rolului important al românilor în cadrul sistemului politic transilvan, alături de celelalte ’’naţiuni” în constituire. Prezenţa românilor la adunarea din 1291 a constituit obiectul a numeroase dezbateri istoriografice166. Convocarea

159 DIR, C, xm/n, doc. 19, p. 18-20.

160 Ş. Papacostea, op. cit., p. 161.

161 DIR, C, veac XI, XII, XHI, voi. I, doc.292, p.338-341.

162 Mihail P. Dan, Cehi, Slovaci şi Români în veacurile XIII-XVI, Sibiu, 1944, p. 18. Prezenţa românilor în oastea maghiară este confirmată şi de o scrisoare adresată de învingător (Ottokar al II- lea) papei Alexandru al IV-lea; Hurmuzaki-Densuşianu, PI, p.287-288.

163 Ş. Papacostea, op. cit., p. 161.

164 Ibidem, loc. cit.

165 "Nobilibus Ungarorum, Saxonibus, Syculis et Valachis de Cybiniensis et de Burcia comitatibus Transilvanis”-, DIR, C, XUPII, doc. 337, p. 296-299.

166 Gh.I. Brătianu, Les assemblées d'étal et les roumains en Transylvanie, în ”Revue des etudes roumaines”, XIII/XIV - XV (1974 et 1975), 9-63 şi 113-143; I.A. Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, p. 15- 20; idem, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj- Napoca, 1996, p. 177-180; Şt. Pascu, Voievodatul, voi. I, ed. aii-a, Cluj, 1972, p. 190-192 şi 253-255;