Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
Regnum Transilvanum” 147 baza puţinelor indicii pe care le avem, putem presupune că secuii s-au numărat printre adepţii normalizării relaţiilor voievodului cu puterea regală. Una dintre condiţiile reconcilierii din 1310, dintre regele Carol Robert şi Ladislau Kan, a fost şi restituirea de către cel din urmă a ’’comitatului Secuilor”154, în anii de după 1310, Carol Robert a acţionat cu consecvenţă pentru a-şi atrage simpatia şi credinţa secuilor. Prezent în Transilvania la sfârşitul aceluiaşi an, regele a ţinut, probabil, o adunare cu nobilii din comitate, astfel putând fi explicată prezenţa sa la Sind, în apropierea Turzii155. Această revenire a adunărilor nobiliare în vechiul lor loc de desfăşurare însemna o reînnoire a vechilor delimitări care existaseră între nobili şi secui. Câţiva ani mai târziu156, Carol Robert a confirmat privilegiul acordat secuilor de pe Arieş de către regele Andrei al III-lea, în anul 1291, încercând să îşi asigure sprijinul acestora. Vicevoievodul Ehelleus de Trascău i-a rămas însă credincios, se pare, lui Ladislau Kán până la sfârşitul vieţii acestuia157; dar, pentru că nu s-a alăturat rebeliunii nobiliare declanşate de fiii fostului voievod în anul 1316, el a reuşit să obţină de la regele Carol Robert, în 1320, reconfirmarea în această funcţie. Asimilaţi regimului politic al ’’statului transilvan” în condiţiile speciale provocate de criza profundă a regatului Ungariei, secuii nu s-au numărat, după 1310/1315, printre adepţii menţinerii autonomismului transilvan cu preţul unui război cu puterea regală. 5. Un sistem politic obligat să se întemeieze numai pe resursele Transilvaniei (şi, de fapt, în condiţiile defecţiunii săseşti, doar pe o parte a acestora), valorificându-le cu maximum de eficienţă pentru a putea face faţă unor împrejurări interne şi externe complexe, nu putea continua să-i ignore şi să-i marginalizeze pe români158, care constituiau cea mai veche şi cea mai numeroasă populaţie a acestei provincii. îndeosebi după marea invazie tătară, importanţa economică a românilor a fost din ce în ce mai bine apreciată, ei oferind nu doar principala forţă de muncă pe marile proprietăţi funciare, ci şi surse importante de venit ca urmare a practicării păstoritului. în anul 1256, confirmând privilegiile arhiepiscopiei de Strigoniu, regele Bela al IV-lea menţiona dreptul ei ”de a strânge dijmele din veniturile regale din partea secuilor şi românilor”, precizând că era >54DIR, C, XIV, I, doc. 118, p.172-173. 155 Ibidem, doc. 130, p. 180. 156La 4 iulie 1313 - DIR, C, XIV, I, doc. 185, p. 217-218. 157 în 1314 el deţinea încă demnitatea de vicevoievod, având chiar şi o curte a sa; un act emis în data de 4 Ianuarie a anului amintit menţionează un slujbaş al său (corniţele Ştefan, fiul lui David) şi un notar (magistrul Pavel); DIR, C, XTV, I, doc. 196, p.220-221. l58Asupra situaţiei românilor din Transilvania în epoca studiată, v. A. Decei, Contribution a Vetude de la situation politique des roumains de Transylvanie au XII De et XlV-e siede, în ”Revue de Transylvanie”, Cluj, 1940, VI, nr. 2, p. 194-232; N. Drăganu, Românii în vecurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933; Maria Hóiban, Din cronica relaţiilor románo-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981; loan A. Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991; loan A. Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluţie), în voi. Nobilimea românească din Transilvania/Az erdélyi román nemesség (coord. Marius Diaconescu), Satu-Mare, 1997, p. 36-63.
