Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
138 Tudor Sălăgean oamenilor săi de încredere, care vor constitui principalul său sprijin împotriva presiunii regalităţii şi a unei nobilimi care nu dorea să-l mai urmeze. In actul din 25 Decembrie 1309, prin intermediul căruia arunca excomunicarea asupra voievodului Transilvaniei, cardinalul Gentile îi dezlega de credinţa şi de omagiul datorat acestuia pe toţi ’’vasalii, comiţii, castelanii, juzii şi iobagii săi”105. Aceşti oameni alcătuiau, practic, sistemul de guvernare al Transilvaniei voievodale, controlând toate pârghiile administrative, militare şi economice ale provinciei. Din acest sistem de guvernare, care avea tendinţa de a deveni din ce în ce mai centralizat, ’’starea” nobiliară care edificase structura instituţională a lui regnum transilvanum s-a văzut, treptat, exclusă; regimul impus de Ladislau Kán devenise unul oligarhic, care nu numai că încetase să mai promoveze interesele nobilimii mici şi mijlocii, dar încerca să o chiar excludă de la guvernare. Această stare de lucruri poate explica atât aplecarea acestei nobilimi către încheierea compromisului cu regalitatea, cât şi ezitările ei de a se alătura unei revolte ale cărei obiective ajunseseră să nu o mai intereseze. 2. Biserica Transilvaniei, instituţie a cărei funcţionare ar fi fost de neimaginat în absenţa unei strânse cooperări cu puterea centrală, s-a dovedit a fi, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, una dintre cele mai importante promotoare ale intereselor particularismului regional. Explicaţiile acestei opţiuni puţin obişnuite trebuie căutate, în primul rând, în evoluţiile înregistrate în anii care au urmat marii invazii mongole din 1241-1242: izolarea Transilvaniei a însemnat, în acelaşi timp, şi o izolare a bisericii ei, care s-a văzut marginalizată, lipsită de legăturile cu marile centre ale Creştinătăţii occidentale care funcţionaseră atât de bine în prima jumătate a secolului al XIII-lea; de asemenea, ea a mai însemnat şi pierderea proprietăţilor pe care episcopia de Alba- Iulia pare să le fi deţinut în Ungaria propriu-zisă. Compensaţia a fost reprezentată de excluderea, din Transilvania, a unei bune părţi din posesiunile şi concesiunile pe care le deţineau aici o serie de biserici din afara Transilvaniei, de lipsa de preocupare a Papalităţii faţă de evoluţiile de aici şi, în concluzie, de eliminarea unei mari părţi a factorilor care aveau tendinţa de a limita autoritatea episcopală. Această ’’provincializare” a bisericii transilvane a condus, în mod firesc, la o apropiere faţă de nobilimea provincială - care şi-a dovedit adeseori ataşamentul faţă de episcopia de Alba Iulia şi de capitlul ei - şi, desigur, faţă de voievodat, întro măsură direct proporţională cu consolidarea lui. Voievodatul putea asigura Bisericii, în acele vremuri tulburi, o protecţie imediată, pentru acordarea căreia curtea regală era mult prea îndepărtată. Iar în epoca lui Roland Borsa şi Ladislau Kán autoritatea voievodală era necontestată, atât pe teritoriul voievodatului, cât şi în numeroase teritorii din afara lui. Ea reprezenta, de fapt, singura autoritate cu adevărat eficientă în acea epocă de criză a puterii regale. Această dorinţă a bisericii transilvane de a-şi asigura propria securitate exprima o nevoie reală: în 1277 se produsese marea revoltă a saşilor din Sibiu împotriva episcopiei de Alba Iulia. însăşi catedrala episcopală Sfântul Mihail 105DIR, C, XIV, voi. I, doc. 111, p. 167.
